Blogger Template by Blogcrowds

Va amenintam cu ceva retete dulciuri si iata ca ma tin de cuvant. Sunt "furate" din caietul mirosind a vanilie si stropit cu rom al mamei, deci sunt garantate:)
Va invit, asadar, la o prajitura de vara -- un blat destul de fin si usor de facut, cu fructe. Primavara, noi o facem cu capsune. Vara, merge foarte bine cu piersici sau caise, afine, mure, zmeura, chiar cu visine sau cirese (fara samburi). Toamna e rezervata pentru prune. Secretul e ca fructele sa fie coapte bine si dulci -- altfel raman niste secvente tari si acre in toata povestea.

Avem nevoie de:

- 5 oua
- 250 de grame de zahar
- 10 linguri de lapte cald
- o jumatate de pachet de unt (merge si cu 8 linguri de ulei, dar e mult mai buna cu unt)
- 350 de grame de faina
- putina coaja de lamaie si un plic de zahar vanilat ca sa fie mai parfumata
- un praf de copt
- si bineinteles fructe (nu stiu sa spun cate, pana intr-un kg)

Cum facem:
Galbenusurile se freaca bine cu zaharul, coaja de lamaie si vanilia pana devin o crema fina. Se adauga treptat laptele cald (nu fiert, ca se taie ca maioneza:) ), apoi untul moale. Albusurile se bat spuma separat, apoi se amesteca delicat cu cealalta compozitie, ingloband in acelasi timp si faina. amestecata cu praful de copt.
Se rastoarna intr-o tava (unsa cu unt si tapetata cu faina - ori cu hartie de copt).
Deasupra se aseaza, una langa alta, fructele spalate, scurse si taiate bucatele, dinainte.
Cam asa arata la mine inainte s-o dau la copt:


Mi-au ramas niste capsune (dulci si parfumate pentru ca erau din gradina bunicii), asa ca le-am aruncat in blender si le-am mixat cu niste iaurt si putina miere. Imi place mult sakeul ca bautura de vara (uneori, in loc de iaurt, pun lapte):

Intre timp, miresmele din cuptor mi-au dat de veste ca prajitura e gata. Fructele ajung pe la jumatatea blatului in timpul coptului si devin moi. Deasupra merge alintata cu zahar pudra; pentru ca eu nu aveam la indemana, am rasfirat un zahar vanilat (cristale):

E mai buna decat arata in poze, deci indrazniti;)


" Voi sunteti prietenii Mei, daca faceti ceea ce va poruncesc. De acum nu va mai zic slugi, ca sluga nu stie ce face stapanul sau, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru ca toate cite am auzit de la Tatal Meu vi le-am facut cunoscute." (Ioan 15,14-15)

Sfintenia si Prietenia -- cred ca azi ni se aduc inainte doua din cele mai importante valori ale vietii.
Aflam ca cei care urmeaza Domnului sunt prietenii Lui, iar cei care ii sunt prieteni sunt chemati sa-I fie asemeanea, adica Sfinti. Aflam ce inseamna Prietenie si aflam ca suntem chemati... nu sa fim buni sau darnici, ci sa devenim sfinti. Eu, tu, noi... aici.... in mileniul trei, in lumea secularizata, la bloc, printre betoane si Euri... Sa devenim sfinti! Si prieteni in sfintenie.
Dar ce e prietenia? Iata ce spune Parintele Teofil: „În prietenie e ca în vasele comunicante. Torni într-unul şi se ridică în toate, şi nu se mai ştie cine-a turnat şi cît a turnat şi nu se calculează cît ar mai fi trebuit să toarne. Lucrurile merg de la sine. Merg aşa, pentru că aşa sunt legile firii. Aşa trebuie să fie şi în prietenie". Si adauga Parintele: "nu exista fost prieten; daca e fost, inseamna ca nu a fost niciodata prieten, iar daca e prieten - ramane asa pentru totdeauna". Adica prieteniile in Hristos se proiecteaza si se traiesc in vesnicie. Stim ce nepretuita si dulce e armonia prieteniei in Hristos aici, pe pamant. Cu cat, prietenii mei, mai minunat va fi sa ma impartasesc de voi in vesnicie?


Dar dincolo de prietenia in Hristos, ne mai pune in vedere ceva praznicul de azi: ca suntem chemati, fiecare, la sfintenie. Tu, care citesti, esti chemat sa te sfintesti. Scopul meu in lume e sa ma sfintesc. Asta cred ca e singura vocatie a firii umane. Si ce dulce-i vocatia asta pe care a pus-o Domnul in fiecare celula a noastra. E ca un dor, tanjim dupa sfintenie pentru ca doar asta ne implineste. De asta cred ca oamenii sunt nefericiti cand traiesc in afara Bisericii. Pentru ca singura vocatie reala a vietii lor e sugrumata, nu are sanse sa se implineasca (decat in Biserica).
Parca te infioara cand intelegi ce sus vrea sa te ridice Hristos, la ce te cheama. Parca as putea, cu ajutorul Domnului, sa nu omor, poate chiar sa nu mint sau sa fac milostenie... as putea sa fiu mai buna... dar chiar sa ma sfintesc? Se poate, Doamne? Asa de sus vrei sa ne ridici?
Eu nu stiu cat o sa pot, dar stim sigur ca se poate. Niste oameni inaintea nostra au putut. In fiecare zi a anului, fara nicio exceptie, sunt pomenite cateva persoane, cativa prieteni ai nostri si ai lui Hristos, care au putut - care si-au implinit vocatia. Din toate locurile si timpurile, pustnici sau casatoriti, intelectuali sau oameni simpli, ierarhi sau laici, domnitori si slugi, fosti atei, fosti desfranati, ucigasi sau oameni din parinti sfinti, saraci si bogati, de acum doua mii de ani sau din veacul trecut... Odata cu pomenirea lor, fiecare zi ne aminteste de fapt de vocatia omului si a noastra a fiecaruia; iar in atatea locuri din Scriptura, Domnul ne (re)aminteste chemarea. Iata doar cateva:

Asadar, voi nu mai sunteti nici straini, nici locuitori vremelnici, ci sunteti impreuna cetateni cu sfintii, oameni in casa lui Dumnezeu”. (Efeseni 2 :19)

Voua, tuturor, care sunteti prea iubiti ai lui Dumnezeu…chemati sa fiti sfinti “ (Romani 1 : 7)

Nu stiti ca voi sunteti Templul lui Dumnezeu , si ca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi? Iar Templul lui Dumnezeu este sfant si asa sunteti si voi”. (1 corinteni 3:16-17)

Iar Domnul ne spune:
"Fiti sfinti, caci Sfant sunt Eu!"

Domnul va lumineze pe calea sfinteniei, iar prietenii Lui, sfintii, va fie sprijin.


Sa fi fost dupa 5 dimineata cand am iesit pe balconul unui bloc din centru, pe la etajul 4. Bucurestiul are o mina de oras semi-parasit la ora aia. Era liniste sub cerul care se lumina si totusi ceva parea ciudat. Ca si cum simturile erau cumva sufocate. Lucrasem de noapte si cautam sa ma inviorez, da ma incerca un sentiment de captivitate.
Am inchis ochii si mi-am intrebat auzul ce simte. Din stanga se auzeau pasarele. Din departare, o sirena de Salvare (nu de Politie, am invatat sa le disting de cand le aud zilnic). Am inchis auzul si am deschis vazul: in fata, masini de diferite culori, marimi si marci parcate haotic. Pe sosea, din cand in cand, cate o masina. Mai rar un scuter. Colturi de blocuri suprapuse la stanga, acoperisuri de case la dreapta. Mi-am cascat narile si mi-a parut rau apoi - pentru ca numai aer nu era ce intra. Sa pipai nu s-a putut decat balustrada balconului -- era rece, de fier.
Si parca mai era un simt... Imi amortisera asa bine cele patru proaspat testate, ca nu mai stiam care o fi al cincelea simt. Am intrat in camera si am dat un google. Gustul, desigur! Dimineata avea gust a teava de esapament combinata cu ceva zapuseala.
Orasul e un fel de camera. Si cand stai mai mult inauntru (camerei sau al orasului) ti se atrofiaza din simturi. Cred ca e un fel de reactie de autoaparare. Decat sa tanjeasca mereu dupa miresmele, aromele, privelistile, sunetele care le-ar odihni, simturile mor incet. Ca oamenii inchisi in casa. Care la inceput se revolta, apoi se resemneaza.
Am iesit din bloc, printre betoane, laolalta cu simturile. M-am oprit in biserica. Era racoare si pace; raze de lumina, prin ferestrele deschise, magaiau chipuri de sfinti. Pe fondul unui ciripit vesel ce razbatea de afara, mi-am rugat simturile sa nu se resemneze. Si sa ma ierte.







Un sfert de ora de asteptare in Cismigiu.
Am trait un soi de piesa de teatru groteasca -- in afara spatiului si-a timpului -- in care parca s-a gramadit toata "filosofia vremii" despre copil, familie, parinti. Pe o scena improvizata, niste copii improvizati racneau niste cantece improvizate. Un baietel cu voce sparta, imbracat strident si dat cu fixativ. O fetita rujata care dansa lasciv. Pe un panou scria "La Multi Ani - 1 Iunie" -- un spectacol trist al vietii, jucat de copii.
Am vazut copii mai mici si mai mari care mor incet, sub atenta supraveghere a parintilor si-a bunicilor. Prunci in carucioare, parcati langa boxe la maxim. Bebelusi tinuti in brate intr-o pretinsa muzica... de fapt un zgomot foarte puternic, cu basi si inalte, care mie mi-a imprastiat creierii. Parinti care topaiau (nu pot sa spun ca dansau ) si care ramaneau infipti langa scena, desi se inserase si ploua marunt. Prunci care scanceau si care primeau "momeala" ca sa mai reziste putin diverse variante de "cipsuri si cola". Familii de intelectuali (cel mai probabil) laolalta cu familii modeste "isi serbau" copiii . Unii mancau eugenii, altii hamburgeri de la McDonalds. Aproape toti fumau. Mult si nevreotic, parca. Unii isi mangaiau din cand in cand pruncii, de cele mai multe ori fara sa ii priveasca; altii ii pocneau peste cap. Scurt, repetat - daca li se parea ca e cazul. A poposit apoi in peisaj si pruncul nenascut, care era fortat inca din pantece sa se integreze...
A urmat si cliseul intalnirii idol-fani. Iar copiii au inceput sa chiuie si sa tipe, cum au vazut ei ca se face in atari situatii. Andreea Balan se voia a fi un model de urmat/admirat-- nu mi-am putut da seama daca un model al parintilor sau al copiilor. Ochii tatilor, mai cu seama, se scurgeau spre scena pe care se maimutarea, relativ despuiata. Dar si mamele fredonau, si - culmea - chiar si bunicile. Se canta despre cum stau "fetitele goale la mare". Majoritatea copiilor stiau versurile. Se ingrijisera din timp parintii pesemne, si, iata, acum se dovedea de folos.
Totul anapoda: relatia dintre parinti si copii, atmosfera haotica, fiecare detaliu al serbarii care parca fusese cu grija gandit de un regizor bolnav.
Anul asta, de Ziua Copilului, mi-a fost mila de pruncii acestui veac...

Postări mai noi Postări mai vechi Pagina de pornire