Blogger Template by Blogcrowds

Bucuresti, Gara de Nord. 9 si ceva dimineata. Aplecata umil in fata unui ghiseu, incercand sa strecor vocea adormita prin crapatura gemului:

- Buna dimineata!
- .... (nimic.... poate vorbesc prea incet?)
- Un bilet dus pana la Brasov cu trenul de 9.40 si doua bilete intors de la Brasov cu trenul de duminica, de la 16.
- .... (dupa o oarecare pauza) Cum adica unu dus si doua intors?!? Adicaaaa... mai multe bilete?
- Da, trei. Unu dus (repet rar reperele) si doua intors (repet si aici).
- .... (privire consternata) Deeeci, draguta, un bilet dus e bine?
- Pai nu e prea bine. As vrea unul dus, cum am zis. Si doua intors, va rog... (oamenii din spatele meu vocifereaza... eu incep sa imi pierd increderea...)
- Va dau unul la Brasov. E bine?
- (nu indraznesc sa insist) E bine, zic cu jumate de gura...
Printeaza biletul. Il iau.
- Si, acum ce mai vroiai? Mai spune o data!
- (ma ia prin surprindere. credeam ca se anulase cererea initiala). As mai fi vrut si doua bilete intors...
- Doua?!? Da ai luat numai unul dus.. (bombane in timp ce se invoieste sa tasteze prea mult asteptatele deja bilete. o fi ilegal sa te duci singur si sa te intorci cu cineva?).
Le iau ca pe un premiu neastepat si ma arunc spre peron, evitand privirile celor care se adunasera in spate.

Vine si trenul. Inainte-mi, dintr-un guler de blana bogat rasare un chip de doamna temeinic fardata care se lupta sa suie in tren o valiza.
- Va ajut eu! Dar nu credeti ca e mai simplu sa urcati mai intai, decat sa impingeti de jos valiza?
(suiera ceva de nedeslusit in guler). O ajut si urc si eu dupa ea. Ma izbeste un val de caldura statuta si un miros apasator de praf. Suspectez ca trenul a fost inchis etans inca de la inceputul lunii. Sau al lumii... Tot de atunci o fi incalzit cu aburi. Cel mai probabil cu aburi murdari. E accelerat, pentru cei care ma banuiesc ca as fi ales vreun personal. Evit sa ma ating de ce nu e necesar si ma bucur ca nu mi-am luat haine mai "bune":) Ce bine ca praful care cu siguranta ca se ridica din scaune cand te asezi pe ele nu se vede! Stanut. O data si inca o data!
- Sanatate, imi doreste o valiza care intra pe usa, de dupa care apare o doamna cu parul alb. Apoi o plasa de rafie. Inca o doamna cu multe bluze una peste alta. Apoi o valiza verde, un domn carunt, trei plase. Oamenii poposesc pe sacaune, bagajele deasupra lor... si printre picioarele noastre. Plasa de rafie, pe bombeurile mele.
- Unde mergi, puisor? tipa doamna cu multe bluze.
Ma bucur ca par atat de tanara incat inspir diminutive.
- Noi la Sebes, continua. (ma intreb daca e surda sau crede ca eu sunt... Nu apuc sa duc gandul la capat)
- Stii unde vine Sebes?
Stiu. Mai departe decat mi-as fi dorit. Continua sa tipe tihnit la celealalta doamna cu care imparte un sendvis cu salam.

Ies pe hol.
- Ziaaaare, reviiiste, integraaaame. Poftiti, va rooog! Ultimele numereee!
Nu poftesc, asa ca ma lipesc de geamul murdar sa ii fac loc sa treaca.
- Ce va dau?
- Nimic, multumesc.
Da sa treaca, dar se rasuceste inapoi abrupt.
- Am Cosmopolitan, ultimul numar.
Refuz, zambind de data asta. Ma suspecta ca as fi fan al revistei. O fi de bine?!

Inapoi, in compartiment. Nu mai miroase doar a tren. Acum e tren, amestecat cu fornetti, salam si colonie. Ah, si caine! Intra dupa mine, in bratele stapanei, si poposeste pe locul liber de alaturi.
- Ooooooo, un cateeel!!!! Exista si aici catei in case? - intreaba doamna carunta cu firimituri in poala si continua: Noi venim din America. Acolo nu sunt caini pe strazi, da in case au destui... Si merg pe strada cu punga dupa fundu lor sa nu faca mizerie. Cu asta ce faci daca il scapa? - se intereseaza cu gura plina.
Vorbeste la fel de tare, dar stapana cainelui nu o aude pentru ca are castile bine infipte in urechi. Asculta rock, la fel de tare cum vorbeste doamna. Cainele nu asculta nimic, dar isi scutura des coama spre mine. Si se scarmana insistent. Oare daca iau acum un puric, cand scap de el? Si oare daca iau mai multi se inmultesc pana la destinatie?
E cald... Ne privim in tacere, transpirati. Doamna mananca in continuare fornetti. Domnul sandvis. Stapana muzica. Iar cainele purici...

Ies iar pe hol. Sa caut un alt compartiment de data asta. In cel de alaturi, cu usa deschisa, sta in picioare o tanti cu batic. Cu o mana proptita in geam, vorbeste tare. Mai tare decat vecina mea de scaun. In mana libera are un mobil pe care il tine in fata, la vreo 20 de centimetri de gura. Vorbeste la telefon... Nu o intrerup.
Urmatorul compartiment e liber. Ma instalez si respir.
- Prezentati biletul!!!
Tresar. Prezint. Imi rasare o idee
- Fiti amabil, m-ati putea ajuta ajuta sa.... (usa se tranteste si controlorul dispare) ...sa deschid geamul - continui din inertie, doar pentru mine.
Nu-i nimic. Poate mai trece. Il pandesc si repet politicos.
- Nu, ca are cui. Privesc probabil tamp, asa ca detaliaza: Cand are cui, e blocat.
Logic, nu? Ma uit in zadar dupa cui. Indraznesc totusi:
- Iertati-ma, dar de ce e asa cald in tren?
- Pai am bagat caldura! Daca era frig era bine?!
Nu era bine... Ma scufund in scaun.. Si in praf. Apoi scot pixul si ma afund in cele doua coli pe care le aveam intamplator la mine...

PS - intarzierea la drumul "dus" a fost de 13 minute. Nesemnalata pe panoul de Sosiri. La intors intarzierea a fost in jur de 50 de minute, declarata pe perete ca 30 min.
Drum bun, calatorilor!

Ma alatur din nou initiativei Nicoletei - de a ne ruga, macar intr-o zi a saptamanii, pentru cei cunoscuti si necunoscuti care au nevoie de ajutor. Asadar, saptamana asta, va propun sa ridicam impreuna un gand de rugaciune pentru:

- Gabriela de 7 ani si Adrian de 14, doi copilasi in stare de soc dupa ce si-au gasit tatal spanzurat in bucatarie. Pe mama lor o cheama Luminita.

E inca un apel de durere, pe site-ul neobositei noastre Maici Siluana...


M-a impresionat initiativa Nicoletei de a ne ruga pentru aproapele macar intr-o zi a saptamanii, macar pentru cativa dintre cei pe langa care trecem zilnic si ne cer (in cuvinte sau fara vorbe) sa facem ceva pentru ei. Cred ca rugaciunea pentru cel in durere (frate, dusman, crestin ori pagan) ar trebui sa fie un reflex al credinciosului. Dar poate e nevoie de exercitiu inainte de a dobandi acest reflex.

Cred, asadar, ca pomelnicul nostru comun de fiecare seara s-ar imbogati daca am aduce in fata Domnului nu doar pe noi si pe cei dragi sau cunoscuti ai nostri, dar mai ales pe cei care ne-au cerut sa ne rugam pentru ei. Cunoscuti si necunoscuti.

Frumos zicea un parinte ca pomelnicul e targa pe care aducem in fata lui Hristos pe cel olog, care nu mai poate sa vina singur. Deci propun sa adaugam, cu voia voastra, pe cativa dintre cei pentru care Maica Siluana ne-a cerut zilele acestea sa ne rugam (scriu numele ca sa le preluati de vreti, si apoi cateva vorbe din marturiile lor):

- Otilia care se gandeste sa avorteze
- Andreea cu probleme psihice
- Liana Sorina care vrea sa se sinucida
- Mariana si fiul ei bolnav, Valentin Constantin
- Cornel, bolnav si deznadajduit

Otilia are 18 ani si se gandeste sa avorteze:
"...De curand a aflat si mama mea, care ma sfatuieste sa fac avort. De fapt toti din jurul meu ma sfatuiesc acelasi lucru. Nu stiu ce sa mai fac. Ai mei nici nu vor sa conceapa sa nasc acest copil, ar fi prea rusinos pentru ei, desi am incercat sa le explic ca mult mai rusinos e sa fac avort. Singura solutie ar fi sa ma mut de acasa. Dar nu ma voi putea descurca cu banii. Citesc atatea articole pe net si vad ca exista multe femei care au tot felul de vise premonitorii care le impiedica sa faca avort. Eu nu am avut asa ceva. Incep sa ma gandesc ca Dumnezeu nu doreste sa nasc acest copil."

o frantura din viata Andreei aici :
"Sunt bolnava mintal si boala mea este foarte grava. De doi ani si jumatate ma chinuiesc si tot nu m-am vindecat, cu toate ca doctorii mi-au prescris niste medicamente foarte puternice. Problema mea este ca imi vine sa ma sinucid, adica imi este atat de rau, incat nu mai pot suporta, si ma gandesc sa ma sinucid, desi stiu ca in acest fel voi intra in chinul cel vesnic. De fapt nu am vrut niciodata sa fac acest lucru, dar daca ati vedea in ce hal sunt (nu pot sta in picioare, pentru ca simt in creier niste convulsii si niste socuri electrice), atunci poate ca mi-ati da dreptate. Eu nu mai am nadejde de vindecare, dar nu stiu cat ma voi putea abtine sa nu ma sinucid. Cand ma gandesc ca am doar 34 de ani, ma ingrozesc. As vrea sa fiu la sfarsitul vietii, sa mor odata, pentru ca oricum ma simt ca o moarta (nu am sentimente, nu am emotii, nu ma pot ruga, nu pot citi, nu pot avea un serviciu normal, nu pot sta la slujba in biserica etc.). De aceea as vrea sa va rog si ii rog pe cei care citesc acest mesaj sa se roage pentru mine, sa nu ma sinucid. "

Iata si mesajul Marianei :
"Sunt mama a trei baieti si va scriu cu inima sfasiata de durere. Baietelul meu in varsta de opt ani, care se numeste Valentin Constantin, s-a nascut cu mai multe boli: intercontinenta urinara (face tot timpul pipi pe el deoarece vezica urinara nu i se inchide), intercontinenta fecala (s-a nascut fara o parte din nada fundului), pareza faciala pe partea dreapta si malformatii congenitale la ambele picioare (degetele le are unele peste altele si calcaiele crescute in afara mult prea mult) (...) El este la scoala clasa intai si toti copiii rad de el ca poarta pampers si la ora actuala. De aceea va scriu acest mesaj, va rog rugati-va si pentru noi!"

Altcineva scrie aici Maicii:
"Rugati-va si pentru Liana Sorina. Se gandeste la cea mai usoara cale de sinucidere si nu o gaseste.A trait si traieste intr-o familie in care tatal este alcoolic si violent. (Sarmanul chinuit, striga la Dumnezeu dar nu ajunge la spovedanie. Nici Liana nu si-a gasit duhovnicul potrivit) Acolo unde a muncit mai mereu a fost insuficient platita si inselata la plata."

Despre Cornel a scris altcineva aici:
"De la firma unde lucreaza (suntem colegi de serviciu) a fost lasat acasa cu 75%, opt nopti la rand n-a dormit deloc. Pe acest fond de oboseala si stres a facut infarct. Acum este internat in spital de aproape doua saptamani si, desi i-au fost administrate diferite medicamente, n-a dormit deloc. Mi-a marturisit in aceasta seara ca in acele opt zile in care n-a dormit, acasa fiind, a avut multe ganduri sinucigase. Sa ne rugam pentru fratele Cornel, ca Bunul Dumnezeu sa-l intareasca sa poata trece cu bine prin aceasta incercare."

Adaugati, rogu-va, pe oricine simtiti. Si sa ii pomenim impreuna.


Iata, am suit impreuna o treapta a postului - prima saptamana.
Ma duce gandul la cuvantul unui parinte drag care mi-a spus candva ca in viata duhovniceasca nu exista decat suis si coboras. Nu exista stagnare. Cand crezi ca stai pe loc, cel mai probabil esti in cadere libera. Impartasesc impreuna calatorilor (si nu numai lor) ce am inteles (nu zic invatat) saptamana trecuta:

- ca e usor sa iert generic -adica pe oricine spune "iarta-ma" dar NU mi-a gresit cu ceva anume

- ca e anevoios sa iert cu adevarat (fie ca mi-a cerut-o sau nu) pe cel care m-a ranit cu adevarat

- ca e simplu sa zic "iarta-ma" pentru nimic si nimicuri, dar foarte greu sa imi cer iertare cand ma incovoiaza vina

- ca nu prea stiu sa imi cer iertare cu inima franta, ci doar din varful buzelor

- ca pentru unii oameni e mai simplu sa isi ceara iertare-generic, non-stop, decat sa numeasca pentru ce vor sa fie iertati

- ca iertarea adevarata e o lucrare, nu un gest de moment, cum e si iubirea. Nu poti spune "gata, am iertat (sau am iubit), de acum pot sa trec mai departe". Trebuie sa inveti sa ierti mereu si mereu, si sa iubesti iarasi, si de fiecare data...

Deci treapta iertarii eu nu cred ca am suit-o, dar macar am ajuns la baza ei, am vazut cat e de inalta.

Am mai intrezarit in saptamana asta o capcana a postirii in care imi pare ca lense picam: uneori suntem atat de preocupati de privatiunile pe care ni le impunem (cu drag si sinceritate) incat uitam scopul postirii. Nu postim ca sa ne simtim impacati de reusita, ci ca sa invatam ca suntem facuti spre a "ne hrani" cu orice cuvant al Lui Dumezeu. Deci asta ar trebui sa fie scopul lipsirii de mancare, televizor, internet si alte distrageri. Uneori, insa, parca suntem asa preocupati de mijloc, si rigurozitatea implinirii lui, incat ramanem blocati acolo si uitam scopul.

Ma invartesc, profesional, intr-o lume pe care multi ati numi-o laica (eu am renuntat la categorisiri din astea) si constat ca postitul e un soi de moda - foarte multi "laici" care nu au nicio legatura cu Biserica, oameni care nu stiu diferenta intre Vecernie si Liturghie, care nu intra in biserica nici macar o data pe an, care nu au duhovnic, postesc si fac milostenie in posturi. Nu stiu cat de surprinzator pare, dar pe mine stiu ca m-a mirat candva...
Stiu oameni educati si needucati, bogati sau mai putin, cu diferite pareri despre ceea ce numesc Spiritualitate, si care fac faptele exterioare ale postului fara sa fie sau sa se revendice drept credinciosi. Dar nu implinesc porunca Iubirii, se opresc la niste mijloace exterioare pe care "nu strica sa le faci", fara sa ajunga la scopul postului, fara sa slujeasca aproapelui.
Si ma intreb: daca am reusit sa postim (de mancare, de internet sau de altceva) si nu ne-a durut durerea celui de langa noi, am plinit porunca lui Hristos ori moda postului? Daca am ajunat cat am avut binecuvantare, dar am trantit "usa" in nasul celui care a nazuit la un cuvant sub pretextul ca "postim" (si deci "am redus comunicarea") se cheama ca ne nevoim pentru Hristos?
Oare postul "exterior" nu ar trebui sa fie un gest subinteles si abia de aici inainte sa inceapa postirea? Fireste ca nu mancam de dulce si renuntam la distrageri (nici nu vorbesc de distractii) dar asta e o treapta pe care o urca si necredinciosii.
Dincolo de asta, care e adevarata treapta a postului, fratilor?

Daca, la sfarsit, vom fi intrebati cat am iubit (nu cat am postit)?



Un canadian, doctor în economie, convertit la creştinism a căutat - şi susţine că a şi găsit - calea către managementul ortodox. Între măsurile pe care le promovează: susţinerea familiilor cu mai mulţi copii şi a săracilor, ajustarea programului pentru femeile însărcinate. Le-a aplicat, lalolaltă cu alte măsuri, în companiile sale din SUA, realizând profit şi nu pierdere.

Pentru că a luat contact cu Ortodoxia într-o paroxie românească din Canada, a dorit să îşi împărtăşească experienţa fraţilor întru credinta.

Tema conferinţei: O viziune creştină aspura managementului economic

Duminica Ortodoxiei, ora 18.00, in Aula Magna a Facultăţii de Drept din Bucureşti (Eroilor)

Parintele Savatie ne propune ca in prima saptamana a Postului Mare (adica de azi pana duminica) sa luam o pauza de Internet si sa umplem timpul castigat cu ceva mai folositor. Nu e doar o invitatie la boicotarea lumii virtuale, ci o chemare la inmultirea rugaciunii.
Iata un indemn minunat, pe care intentionez sa il urmez:

"A început postul mare. Întreaga Biserică s-a adunat în această seară dornică să dobîndească şi să dăruiască iertare. Ne-am cerut iertare unul de la altul şi de la Dumnezeu. Aşa cum am iertat fiecare, am fost iertaţi şi de Dumnezeu. Acest început de post trebuie să pună capăt unei perioade destul de tulburate prin care am trecut cu toţii. Să ne scuturăm de tot ce a fost rău pentru a putea sta liniştiţi, măcar puţină vreme, în faţa lui Dumnezeu. O săptămînă de rugăciune este cel mai binevenit demers pentru limpezirea şi unirea noastră a tuturor. În această săptămînă îmi declar blogul închis şi îi îndemn şi pe ceilalţi fraţi care administrează bloguri şi site-uri ortodoxe să boicotăm pentru o săptămînă internetul. Oricum, sînt sigur că în această vreme în lume nu se va întîmpla nimic mai important decît metaniile pe care le vor bate preoţii şi credincioşii în biserici şi în cămările lor.
Părintele Arsenie Papacioc mi-a zis odată că nu există pe lume un lucru mai mare decît lacrima pocăinţei. Cine ştie, poate că Dumnezeu ne va da în aceste zile măcar o astfel de lacrimă care să valoreze mai mult decît întreaga lume cu toată mîndria şi deşertăciunea ei.
Îmi cer iertare de la toţi cei care se vor întîmpla să citească aceste cuvinte, dar şi de toţi cei care mă cunosc, pentru tot cu ce le-am greşit vreodată. Pe mulţi i-am jignit şi pe mulţi i-am smintit cu faptele şi cuvintele mele. Fac metanie tuturor dorind să fiu iertat. La rîndul meu, iert pe toţi cei care au simţit vreodată că mi-au greşit cu ceva şi Îl rog pe Dumnezeu să ne ierte, ca unul ce singur are putere a ierta.
Un post plăcut tuturor! Ne revedem la Duminica Ortodoxiei!"

Va rog la randul meu: iertati-ma pentru opiniile care v-au suparat; iar cei care ma cunoasteti iertati-ma pentru toate cele pe care stiu ca le-am gresit si pentru greselile de care nu imi dau seama.
Fiti binecuvantati cu totii!


Incepe, iata, calatoria...
Am o emotie aparte pentru ca e o calatorie aparte, dar si pentru ca vom calatori impreuna. Pentru ca e seara iertarii, imi si va readuc inainte cateva cuvinte de la o seara filocalica a anului trecut. Parintele Vasile a fost intrebat daca Iertarea e o jertfa?

Si iata ce a raspuns:

"NU, iertarea e o cinste. Noi nu am primit porunca sa iertam, ci am primit dreptul sa iertam. Ni s-a facut o onoare -- onoarea de a fi asemenea lui Hristos, singurul care poate ierta. El ne-a oferit noua sansa sa ne indumnezeim, sa ii fim asemenea, dandu-ne dreptul sa putem ierta. Cine sunt eu sa spun: "Te iert"? Doar Hristos are acest drept. Si ne cheama la impreuna lucrare cu El. De asta iertarea (cum si iubirea si jertfa) transfigureaza omul - pentru ca e o putere dumnezeiasca. De asta iertarea aduce mai multa binefacere celui care o ofera decat celui care o primeste - pentru ca e un atribut al lui Dumnezeu oferit omului."

Nu mai insirui acum lista cu ce imi propun. Vreau sa fac macar putin din ceea ce ar fi firesc in orice perioada a anului: sa ajung mai des la biserica pentru ca rugaciunea in biserica nu poate fi inlocuita cu nimic.
Si mai vreau sa imi caut bucuria...

Postări mai noi Postări mai vechi Pagina de pornire