Blogger Template by Blogcrowds

Simturile intre betoane


Sa fi fost dupa 5 dimineata cand am iesit pe balconul unui bloc din centru, pe la etajul 4. Bucurestiul are o mina de oras semi-parasit la ora aia. Era liniste sub cerul care se lumina si totusi ceva parea ciudat. Ca si cum simturile erau cumva sufocate. Lucrasem de noapte si cautam sa ma inviorez, da ma incerca un sentiment de captivitate.
Am inchis ochii si mi-am intrebat auzul ce simte. Din stanga se auzeau pasarele. Din departare, o sirena de Salvare (nu de Politie, am invatat sa le disting de cand le aud zilnic). Am inchis auzul si am deschis vazul: in fata, masini de diferite culori, marimi si marci parcate haotic. Pe sosea, din cand in cand, cate o masina. Mai rar un scuter. Colturi de blocuri suprapuse la stanga, acoperisuri de case la dreapta. Mi-am cascat narile si mi-a parut rau apoi - pentru ca numai aer nu era ce intra. Sa pipai nu s-a putut decat balustrada balconului -- era rece, de fier.
Si parca mai era un simt... Imi amortisera asa bine cele patru proaspat testate, ca nu mai stiam care o fi al cincelea simt. Am intrat in camera si am dat un google. Gustul, desigur! Dimineata avea gust a teava de esapament combinata cu ceva zapuseala.
Orasul e un fel de camera. Si cand stai mai mult inauntru (camerei sau al orasului) ti se atrofiaza din simturi. Cred ca e un fel de reactie de autoaparare. Decat sa tanjeasca mereu dupa miresmele, aromele, privelistile, sunetele care le-ar odihni, simturile mor incet. Ca oamenii inchisi in casa. Care la inceput se revolta, apoi se resemneaza.
Am iesit din bloc, printre betoane, laolalta cu simturile. M-am oprit in biserica. Era racoare si pace; raze de lumina, prin ferestrele deschise, magaiau chipuri de sfinti. Pe fondul unui ciripit vesel ce razbatea de afara, mi-am rugat simturile sa nu se resemneze. Si sa ma ierte.

5 comentarii:

Slava Domnului pentru oazele Sale de viata la care putem alerga in orice pustiu ne-am afla!

20 iunie 2008 la 06:16  

Slava Domnului, da! Adevarul e ca El e cu noi oriunde am fi, dar iti dai seama ce experienta extrema pentru simturile mele, dupa ce saptamana trecuta le-am rasfatat prin miresmele si frumusetile muntelui:)

20 iunie 2008 la 07:35  

Ce frumos ai scris, Ioana.
Oriunde ne-am afla, Domnul e cu noi.

20 iunie 2008 la 10:14  

sa nu vi se para exagerata comparatia cu puscariile. cu atat mai mare setea de Dumnezeu... firesc :)

23 iunie 2008 la 12:58  

eu n-am fost la puscarie, dar in seara asta, sa stii Anca mea draga, ca in puscarie m-am simtit. ies de la privhereghere si ma izbesc de zapuseala inceputului de vara cu miros de asfalt. intru in supermarket sa imi iau ceva si uit ce trebuia... Imi aduc aminte, dar ofertele care tipa la mine de pe rafturi si oamenii care tipa unii la altii printre ele, ma fac sa arunc cosul si sa ies in graba pe usa pe care scria Entrance... si am iesit, da sunt tot intr-un fel de "inauntru"... Singura parte buna a puscariei e ca te poate apropia si mai mult de Dumnezeu. si de firesc:)

23 iunie 2008 la 14:17  

Postare mai nouă Postare mai veche Pagina de pornire