Gândeşte frumos!

Sa fi fost dupa 5 dimineata cand am iesit pe balconul unui bloc din centru, pe la etajul 4. Bucurestiul are o mina de oras semi-parasit la ora aia. Era liniste sub cerul care se lumina si totusi ceva parea ciudat. Ca si cum simturile erau cumva sufocate. Lucrasem de noapte si cautam sa ma inviorez, da ma incerca un sentiment de captivitate.
Am inchis ochii si mi-am intrebat auzul ce simte. Din stanga se auzeau pasarele. Din departare, o sirena de Salvare (nu de Politie, am invatat sa le disting de cand le aud zilnic). Am inchis auzul si am deschis vazul: in fata, masini de diferite culori, marimi si marci parcate haotic. Pe sosea, din cand in cand, cate o masina. Mai rar un scuter. Colturi de blocuri suprapuse la stanga, acoperisuri de case la dreapta. Mi-am cascat narile si mi-a parut rau apoi - pentru ca numai aer nu era ce intra. Sa pipai nu s-a putut decat balustrada balconului -- era rece, de fier.
Si parca mai era un simt... Imi amortisera asa bine cele patru proaspat testate, ca nu mai stiam care o fi al cincelea simt. Am intrat in camera si am dat un google. Gustul, desigur! Dimineata avea gust a teava de esapament combinata cu ceva zapuseala.
Orasul e un fel de camera. Si cand stai mai mult inauntru (camerei sau al orasului) ti se atrofiaza din simturi. Cred ca e un fel de reactie de autoaparare. Decat sa tanjeasca mereu dupa miresmele, aromele, privelistile, sunetele care le-ar odihni, simturile mor incet. Ca oamenii inchisi in casa. Care la inceput se revolta, apoi se resemneaza.
Am iesit din bloc, printre betoane, laolalta cu simturile. M-am oprit in biserica. Era racoare si pace; raze de lumina, prin ferestrele deschise, magaiau chipuri de sfinti. Pe fondul unui ciripit vesel ce razbatea de afara, mi-am rugat simturile sa nu se resemneze. Si sa ma ierte.