Blogger Template by Blogcrowds


De curand, cineva m-a intrebat care cred eu ca e fundamentul casatoriei crestine: clasica indragostire ori mai curand cumpatata ratiune?

Adica un crestin care isi cauta o sotie pentru vesnicie, in Hristos, ce trebuie sa astepte? Sa se indragosteasca? Sa se indragosteasca de o fata care sa traiasca in acelasi duh de credinta si bucurie cu el? Sau e destul sa caute o fata care sa aiba toate premisele unei viitoare crestine sotii - alaturi de care sa invete, impreuna, adevarata iubire?
Eu, de fapt eu ce astept cand imi doresc sa nu ma ia de mana decat de va fi spre a ne mantui impreuna?

...Mi-am dat seama ca eu nu (mai) cred neaparat în îndrăgostire ca în ceva esenţial. Cred în iubire şi cred că iubirea e complet diferită de îndrăgostire. Cea din urmă e emoţie (cel mai adesea iraţională, pe care nu o poţi explica şi care te poate "trăsni" când te aştepţi mai puţin).
Iar iubirea e dar, e asemănare cu Hristos, pentru că "Dumnezeu e Iubire". Însă iubirea nu e basm, e (împreună) lucrare. E dulce si amara. E sfasietoare si mangaietoare. Iubirea nu e emoţie, e stare a sufletului. Nu vine şi trece, dar nici nu rămâne dacă nu te îngrijeşti de ea, dacă nu te jertfeşti, dacă nu dăruieşti deplin, fără condiţii, fără teamă.

Dar asta nu înseamnă să te îngropi în suferinţă pentru ceea ce ţi-ai fi dorit să fie "subiectul" iubirii tale, pentru că iubirea nu e umilinţă.

Cred că ne e îngăduit să suferim pe urma a ceea ce noi numim iubiri ratate ca să învăţăm până la urmă Iubirea adevărată, spre care tânjim din fire. Suferim ori bajbaim pentru că nu ne învaţă nimeni să iubim. Poate ar fi bine să se predea la scoala despre taina iubirii, să se vorbească mai des despre asta în Biserică. Şi poate ar trebui, noi înşine, fiecare (şi eu sunt prima) să căutam mai mult, să ne rugăm mai mult să aflam răspunsul.

Poate avem nevoie să ne înveţe cineva mai degrabă cum NU se iubeşte decât cum se iubeşte; cum să distingem iubirea de atracţie, cum să nu confundăm iubirea cu teama de singurătate, cu nevoia de apreciere (sau de autoritate), cu nevoia de a intra în "rândul lumii", cum să nu ne mai temem de noi înşine, cum să fim oneşti cu noi şi cu celalalt, cum să nu (mai) acceptam surogate, cum să ne păstram demnitatea - demnitatea umană şi demnitatea duhovnicească.

Cred ca iubirea e temelia casatoriei crestine. Si e asa pentru ca temelia casatoriei crestine e Hristos, iar Hristos e Iubire. Numai ca iubirea nu apare si nici nu dispare singura (ca indragostirea), cum nici Hristos nu apare si dispare decat in masura in care Il primim sau Il alungam. Poate in iubire e mai mult vorba de lucrare decat de indragosteala. Adica nu stiu de ni se poate intampla vreunuia sa iubim la nemurire in afara vointei, de la sine... Dar putem cere putere de la Dumnezeu sa iubimc pana la capat.

Iata ce spunea Maica Siluana unor tineri cu aceleasi (vesnice:) framantari:

"De multe ori, luxul de a se îndrăgosti îi costă forte mult pe oameni! Dar numai dacă se căsătoresc înainte de a trece starea aceea de atracţie iraţională.

De aceea, iubirea începe după ce trece starea de îndrăgostire.
Dar acestă stare ne face atenţi la cineva şi, prin atenţie, descoperim taina persoanei sale. Am cunoscut atâtea victime ale unor “mari iubiri” sfârşite în căsnicii “pasionale”, cu gelozie, bătăi, jigniri, umiliri, încât vă recomand ca atunci când vă permiteţi luxul de care vorbiţi, să vă rugaţi mult, să culegeţi informaţii despre Făt Frumos, sau Ileana Cosânzeana şi să aveţi răbdare.
Nu cred că e o soluţie să vă căsătoriţi fără a vă iubi! Dar merită să fii atent(ă) la omul pe care poate nu-l vezi pentru că nu seamănă cu “prototipul”!"


In alta parte, tot Maica, zicea asa:

"Indrăgosteala aceasta este o efervescenţă a psihicului – emoţii, sentimente, idealuri, gânduri, vise, toate astea ţin de psihismul nostru, dar n-are nici o legătură cu duhul nostru – duhul nostru, care vrea pacea, care vrea mântuirea, care vrea iubirea de vrăjmaşi, care vrea să se sfinţească. N-are, şi nici nu poţi să-i spui unui tânăr înfierbântat de dragoste, despre asta, atunci. Dar va veni vremea când el o să spună: „Vai de mine! Dar minunea mea nu mai e minune!” Şi atunci trebuie să-i spui: „Uite, ai primit har, la cununie, să descoperi minunea lui Dumnezeu, nu minunea ta! Că minunea ta era proiectată, era construită, era rezultatul efervescenţei hormonale şi imaginative”, nu? Că suntem oameni plini de creativitate în toate domeniile sufletului nostru, în toate puterile lui."

In tot cazul, se cade sa consemnez ca eu inca mai caut sa deslusesc mestesugul adevaratei iubiri si-al bucuriei in Hristos.

Poate ma ajutati, rogu-va, sa implinim o concluzie.
Care credeti sa fie temelia casatoriei crestine? Indragostire, ratiune... drepta socoteala?

Ma alatur din nou initiativei Nicoletei - de a ne ruga, macar intr-o zi a saptamanii, pentru cei cunoscuti si necunoscuti care au nevoie de ajutor.
Asadar, saptamana asta, va propun sa ridicam impreuna un gand de rugaciune pentru:

- Maica Siluana - e gandul unei prietene care afland de impreuna-ruga noastra mi-a spus simplu: "e un om ca si noi care are nevoie de rugaciunile noastre, asa cum noi avem de sfaturile ei". Si, as adauga eu, e un om care se jertfeste atat pentru noi, cei din juru-i.

- Felix, un coleg de serviciu care la 35 de ani a facut o semi-pareza faciala. Nu se stie de ce, nu se stie exact ce se va intampla de aici inainte.

- si toti bolnavii care sunt in spitale in aste zile de post care in curand vor fi zile de sarbatoare. Am colindat cu ASCOR-ul serile trecute si am intrezarit multa durere, parca mai multa durere sufleteasca decat trupeasca.
Domnul sa-i miluiasca si sa-i mangaie pe toti si pe fiecare!

(o sa revin cu o postare - si poze, sper - de la colindat. bucurie!)


"Dumnezeu are un plan pentru fiecare om, cat ar fi el de umil. Un plan, adica o semnificatie a vietii lui, un lucru de realizat, o „opera” de creat. Omul poate afla planul pe care i l-a incredintat Dumnezeu prin rugaciune, nu spunand lui Dumnezeu ce vrea el, nu cerand lui Dumnezeu anumite lucruri – ci ascultand ce-i spune El” – Pr Arsenie Boca


Acum o luna, publicam aici o invitatie la rugaciune din partea Maicii Siluana. O reiau, spre aducere aminte, dupa care revin cu o completare:

"Va invit iarasi pe toti la o scurta rugaciune (2-5 minute macar) cu „Doamne Iisuse”, in fiecare seara, la ora 22, acolo unde ne aflam fiecare!"

"Rasfoind" pagina de internet a Centrului de Consiliere Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, am gasit aici urmatoarea precizare:

"
Multumesc pentru intalnirea in Numele Domnului tuturor celor care sunteti si va adaugati la aceasta rugaciune. La noi in obste, dureaza acum cam un sfert de ora, asa ca ne mai gasiti si daca intarziati putin! Dar parca ne strigam unii pe altii, nu?
Noi spunem, pe rand, dupa rugaciunile incepatoare, de cate 10 ori „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi si pe toata lumea ta” apoi, pentru cei ce se roaga impreuna cu noi si terminam cu „Sub milostivirea ta, scapam…”.


Mi-a atras atentia un mesaj postat pe site-ul Maicii Siluana pe care il reproduc aici. E cuvantul unui parinte rus despre delicatetea la care suntem chemati in relatia cu ceilalti:

De vei intra in vistieria unei cetati care doarme, nu ti se va ierta niciodata.

Nu patrunde hoteste in inima omului, daca iti dai seama ca nu i-o poti face sa dea roade de dragoste si pace intru Domnul.

Daca reusesti sa castigi increderea cuiva, iti asumi prin aceasta o imensa raspundere.

Legile omenesti ne obliga sa nu atentam la sanatatea, la averea si la linistea aproapelui nostru.

Cu atat mai mult noi, crestinii, trebuie sa avem grija sa nu atentam la puritatea vietii spirituale din inima omului si a bunelor deprinderi.

Omul tainic, launtric, cel din inima, reprezinta inaintea lui Dumnezeu cea mai mare bogatie; este chipul Lui. Cinsteste chipul lui Dumnezeu in om, ca sa nu-L manii pe Prototipul sau – Dumnezeu Insusi”.


(Luminatorul de sub obroc – Viata si nevointele Pr. Petru Serioghin )


Ma alatur din nou initiativei Nicoletei - de a ne ruga, macar intr-o zi a saptamanii pentru cei cunoscuti si necunoscuti care au nevoie de ajutor.
Asadar, saptamana asta, va propun sa ridicam impreuna un gand de rugaciune pentru:

- Alexei, patriahul Rusiei, care a fost inmormantat ieri - despre care a inceput deja sa se scrie si sa se vorbeasca vrute si nevrute pe care nu le mai consemnez aici.

- Ticu (Dumitrescu), inca unul dintre putinii martori ai luptei anti-comuniste din Romania care a plecat dintre noi

- Anca (Parghel) cunoscuta cantareata de muzica jazz pentru care Ramona ne ruga sa ridicam o rugaciune saptamana trecuta, cand inca se lupta sa traiasca

Domnul sa-i odihneasca!

Madrigal

Corul Madrigal a sarbatorit astazi 45 de ani de activitate printr-un concert aniversar, la Ateneul Roman. Am avut bucuria sa fiu acolo - multumita unei prietene care a luat bilete.
Au fost cateva ceasuri de bucurie calda, care-au trecut ca minutele.
Muzica clasica, bizantina, muzica romaneasca veche si, in fine, colinde - imbinate duios, uneori cantate aproape soptit. Mi-am dorit sa incremeasca suflarea din sala, sa nu se mai foiasca, sa nu mai resprire. Pe alocuri mi s-a implinit dorinta: au fost momente cand sunete duioase si delicate au oprit si clipirea (despre celelalte in alta poveste - despre educatia culturala si educatia in general a romanului si mai cu seama a crestinului drept-slavitor:)

" Madrigalul (fr. madrigal, it. madrigale) este o poezie lirică de proporţii reduse cu caracter idilic sau galant, care exprimă sentimente delicate sau complimente galante (adresate unei femei). La origine, madrigalul, a fost un cântec pastoral compus pentru mai multe voci. Madrigalul presupune spirit şi virtuozitate, deoarece autorul face complimente femeii iubite, dovedind ingeniozitate în conţinut şi preţiozitate în expresie. Din madrigalul poetic s-a desprins madrigalul muzical, o compoziţie muzicală polifonică, de natură lirică, executată, de regulă, fără acompaniament instrumental. " (Wikipedia)





O binecuvantata zi adusu-mi-a!
O Sfanta Liturghie de sarbatoare pentru parohia noastra (inchinata Sfantului Nicolae), la care ne-am impartasit mai toata biserica; apoi, o masa si o dupa-masa de praznic crestinesc.
O bucurie tihnita si statornica, in preajma unor oameni pe care ii primisem in inima, desi pe unii dintre ei nu-i intalnisem inca. Dar, vorba parintelui Noica, parca ii cunosteam esential.

Ne-am adunat - la Anca - o mana de oameni, sa ne bucuram unii de altii si dimpreuna de Domnul. Am cautat sa gandim frumos, la tara, intr-o dulce casa, printre picuri de roua:)

Multumesc Bunului Nicolae si voua.
Ce dar desavarsit, prietenia in Hristos...


Va uitati la poza Annei Naomi, o adolescenta crestina din America. Scrie pe Maidens of Worth unde - alaturi de alte tinere - vorbeste despre purtarea femeii crestine.
In lumea nebuna a mileniului trei, niste copile de aiurea invita la nici mai mult nici mai putin decat la MODESTIE. Mi-a placut mesajul si am pus pe coloana din stanga o poza cu trimitere catre acest blog. Traduc aici o parte din argumentele lor (le gasiti aici):

Femeia ar trebui sa se imbrace cu buna-cuviinta si modestie, dupa cuvantul Sfantului Apostol Pavel: "Femeia sa aiba imbracaminte cuviincioasa, facandu-si podoaba din sfiala si din cumintenie, nu din par impletit si din aur sau din margaritare sau din vesminte de mult pret, ci din fapte bune, precum se cuvine unor femei tematoare de Dumnezeu" (I Timotei 9-10)

Femeia nu ar trebui sa isi expuna trupul ci sa-l pazeasca.

Sa nu uitam ca modestia adevarata vine din inima si tine atat de atitudine cat si de felul in care te imbraci. O femeie ar trebui deopotriva sa se imbrace cu modestie, sa se poarte cu modestie, sa umble cu modestie, sa vorbeasca cu modestie. Iar modestia e completata intotdeauna de discretie.

Femeia trebuie sa se poarte cu discretie si demnitate in toate "Inel de aur in ratul porcului, asa este femeia frumoasa si fara de minte" (Pildele lui Solomon 11, 22)

Felul in care ne imbracam vorbeste despre noi, e o marturie a noastra in fata celorlalti. Desigur modesta nu poate fi redusa la niste reguli stricte, insa in ce priveste infatisarea trebuie sa ne ghidam dupa niste recomandari.

E de datoria femeii sa nu agreseze vizual barbatul prin infatisarea ei, prin felul in care se poarta si imbraca. Sa ne infatisam in fata barbatilor cu buna cuviinta, ca niste surori ale lor in Hristos.

Femeia sa se imbrace in asa fel incat sa dea slava Domnului, nu trupului.
Modestia, inocenta, feminitatea vor fi intotdeauna la moda. Iar modestia nu inseamna demodare; nu trebuie sa ai parul pana la brau si rochia pana la glezne ca sa treci drept modesta.

Cea mai de pret podoaba a femeii e teama de Domnul: "Inselator e farmecul si desarta e frumusetea. Femeia care se teme de Domnul trebuie laudata!" (Pildele lui Solomon, 31,30)

M-au pus pe ganduri randurile astea... Ma tem ca in lumea noastra sunt atat de pervertite valorile, incat nici nu mai stim sa le definim.
Ce e modestia?
Ce sunt delicatetea, smerenia, buna-cuviinta? Doar niste concepte old fashioned?
De ce adesea (ne) lipsesc? De ce mai curand am umbla cu ochii plecati si capul intr-o parte decat sa invatam adevarata modestie a feminitatii care nu sta neaparat (sau numai) in aparente?
De ce greu mai distingem un om trist de un om modest, unul smerit de altul doar complexat, de ce nu mai e la moda modestia?

Ma alatur din nou initiativei Nicoletei - de a ne ruga, macar intr-o zi a saptamanii pentru cei cunoscuti si necunoscuti care au nevoie de ajutor.
Asadar, saptamana asta, va propun sa ridicam impreuna un gand de rugaciune pentru:

- batranica din Piata Victoriei din Bucuresti care inca mai vinde flori (deja vestejite) din gradina ei, desi sunt inghetate si ea si ele. Nu stiu cum o chema, dar ii sclipesc ochisorii cand te apropii si o intrebi ceva, mai curand decat daca ii dai, in treacat, o bancnota.

- pentru Eugen - tanarul de 29 de ani din Constanta care a murit sambata, la cateva zile dupa ce ii ceruse presedintelui Basescu permisiunea de a fi eutanasiat. Era grav bolnav si singur de multi ani. Va fi inmormantat joi.

Adaugat listei pe cei care-i purtati in gand si-n inimi.


Sa fie azi sau maine?
Ne varsam adesea amarul (poate pe buna dreptate) blamand tara asta si naravurile oamenilor ei, dar daca ar fi sa gasim numai un motiv pentru care sa fim recunoscatori ca ne-am nascut in acest neam, e acela ca suntem crestini dintru inceput. Oare nu e ziua Sfantului Andrei ziua acestui neam, ziua increstinarii si a renasterii in Adevar? Iata, am primit adevarul din vremea Mantuitorului, de la unul dintre Apostolii Sai.




Am ajuns prima oara la Pestera Sfantului Andrei vara asta. Dupa un drum lung.. Pornit din Brasov, oprit in Bucuresti... leganat pe Dunare. Era cald si eram osteniti. Am imbucat ceva merinde, ferind cainii si viespile ce ne dadeau tarcoale... Si ne-am racorit in Pestera - un spatiu fara timp in care putea incapea tot neamul si toate veacurile de la inceputurile lui pana astazi.
Multi ani - cei care nu-i purtati numele, e si ziua voastra!

De ce postim?


Alexandrina ne-a intrebat pe blogul Nataliei de ce postim, cautand sa afle de ce ar posti si ea. O sa incerc sa raspund de ce postesc eu, desi cred ca postul e o experienta personala, o traire - deci nu poate fi prea mult argumentata si justificata.

Alexandrina draga, daca vrei sa stii daca si de ce ar trebui sa postesti, te rog intreaba-L tu pe Doamne. Spune-I ca vrei sa afli rostul postului, povesteste-I cum ai mai incercat sa tii post si cum ti-a fost, spune-I ce simti si roaga-L sa iti desluseasca ce nu intelegi. Raspunsul va veni dinauntrul tau, nu din afara. Va pune Domnul raspunsul in inima ta. Dar ca sa il primesti, trebuie sa ai o relatie buna cu inima ta. Adica sa stii sa intelegi graiul inimii, atunci cand ea iti va sopti raspunsul pe care Domnul il va pune acolo pentru tine si numai pentru tine. (spun asta pentru ca de pilda eu si inima mea mai avem uneori probleme de comunicare:)

In ce ma priveste, Tatal meu si al tau mi-a aratat ca postul e in firea trupului si-a mintii mele. Postind, am aflat o bucurie pe care nu am de unde sa o iau si unde sa o pun. Care nu e de la mine si care nu poate fi explicata rational. Nu pot sa explic cuiva logic ca eu ma bucur cand aleg sa nu mananc niste alimente care in mod normal imi plac. Nu stiu daca ma pricep sa explic ca simt postul ca pe ceva firesc. Nu postul ca regim alimentar, ci postul ca stare. E o stare care te impaca cu tine. Si, impacat cu tine, parca te impaci mai bine si cu ceilalti, si cu Domnul.
Tot postul, e uneori o incercare. Te pune fata in fata cu tine, asa cum esti cu adevarat. Nu asa cum ai vrea sa fii, nu asa cum vrei sa pari. Ci asa cum esti, despuiat de pareri si impresii - gol, neputincios, mic.
Sigur ca postul e o porunca a Bisericii si nu te poti numi fiu al Bisericii daca nu asculti de Biserica. Dar mie nu imi place cuvantul asta "porunca" -- porunca e atunci cand cineva te obliga sa faci ceva si apoi te pedepseste daca nu ai facut. Ori aici nu e asa. Domnul nu are nevoie de postul nimani. Crezi ca ii folosete la ceva lui Dumnezeu cand refuz eu o prajitura? Dar stii ce lectie de maturitate poate fi sa iti refuzi ceva ce iti place? Iar sa ma maturizez imi e de folos mie. Toate invataturile Bisericii ne atrag atentia doar catre ceea ce ne e firesc si de folos. Toate asa-numitele porunci, sunt mai curand conditii pentru a ajunge la armonie cu tine. Sunt trepte spre maturitatea duhovniceasca.
Stii, am asteptat cu emotie postul asta. Tinand aceste porunci ale Bisericii, te apropii cumva tainic si delicat de toti ceilalti care le tin si ei. Refuzandu-ti ceva, daruind ceva, inveti ca bucuria are mai multe gusturi. Te sensibilizesti, te slefuiesti cumva, te descoperi. Si abia apoi incepi sa ii descoperi cu adevarat si pe ceilalti.

Te imbratisez, Alexandrina. Si multumesc ca mi-ai dat prilejul sa imi amintesc de rostul si rodul postului.

Domnul sa-ti binecuvanteze cautarea,
Bucurie!


Ma alatur initiativei Nicoletei - de a ne ruga, macar intr-o zi a saptamanii pentru cei cunoscuti si necunoscuti care au nevoie de ajutor.
Asadar, va propun sa ridicam impreuna un gand de rugaciune pentru:

- parintele Teofil Paraian, care - cum am scris pe cbox - nu a mai putut sustine Conferinta programata pentru marti - 25 noiembrie (la Bucuresti), din cauza ca s-a imbolnavit. Sa ne rugam pentru sanatatea sfintiei sale.

- parintii fetelor de clasa a 4-a din Romania, care de doua zile sunt pusi in fata unei noi alegeri despre care putini au suficiente informatii: sa isi vaccineze copiii impotriva cancerului de col uterin. Domnul le lumineze mintea sa ia decizia potrivita, si Maica Domnului le pazeasca de orice rau pe fetitele care au fost deja sau vor fi vaccinate.

Va invit sa completati lista.


Tot la a treia seara filocalica (despre care am scris aici) cineva l-a intrebat pe parintele Vasile Gavrila despre spovedanie. Cum ar trebui sa ne spovedim?
Si ne-a marturisit parintele Vasile ca l-a intrebat chiar sfintia sa acelasi lucru pe un alt parinte - Arsenie Papacioc. "Cum ar trebui sa ne spovedim - pe larg, rezumat, cu lista sau fara, cu context, cu detalii, citind un Indreptar....?" Iar parintele Arsenie i-a spus asa: "Pacatul trebuie marturisit in gustul si-n mustul lui."

Si a continuat parintele Vasile:

"Pacatul trebuie marturisit in gust - adica marturisind ce ai simtit cand l-ai facut si in must - adica spunand cum il vezi si cum te vezi acum, din mocirla in care le-a adus. Trebuie marturisite starea si mizeria. In realitate nu exista pacate mari si pacate mici, cum nu exista clasificare a pacatelor. Pacat e tot ceea ce ne desparte de Dumnezeu - oricat de grav sau de neinsemnat ar fi. Cel mai mare pacat din viata ta este pacatul care te desparte de Tatal tau. E gresit cand spunem uneori ca Dumnezeu ne intoarce spatele - asta nu se intampla niciodata; in realitate doar noi suntem cei care, prin pacat, ii intoarcem spatele Lui. Nu conteaza de ce am facut pacatul, nu conteaza decat starea in care ne-a adus. Nu are importanta daca facem sau nu liste cu pacatele inainte de spovedanie, dar e important sa nu cadem nici in patima rigurozitatii. Talharul de pe cruce n-a avut Indreptar de Spovedanie si nici nu si-a insirat toate pacatele vietii. Dar a fost in starea de cainta adevarata. Nu avem nevoie de cinci ore ca la psiholog sa ne marturisim; in fata lui Hristos conteaza doar inima cu care te spovedesti, iar El iti raspunde tot in inima. Deci nu scotociti dupa formulari ale pacatelor. Cautati sa vedeti ce va desparte de Dumnezeu si marturisiti simplu, in felul vostru unic fiecaruia fapta sau gandul - mare sau mic, regasit sau nu in carti, scris sau nescris pe lista..."

Parintele Viorel Holbea a vorbit despre "Anamneza, intre chronos si kairos". O tema enuntata in trei cuvinte, dintre care niciunul in DEX:) Parintele Vasile cred ca mi-a citit gandurile: "sa nu va temeti ca nu o sa intelegeti, suna asa mai dogmatico-academic, da' sa vedeti ce frumos explica parintele...". Si a avut dreptate:) Frumos a explicat parintele! Sa vedem acum ce se va fi legat de mine... neteoloaga si din ce in ce mai putin iubitoare a limbajelor academice.

Pentru inceput, traducerea temei: "Aducerea aminte, intre vreme si timp". Acum traducerea traducerii: "aducerea aminte" - adica retrairea unor idei/simtiri din perspectiva crestina; "timp" - adica ceea ce masuram noi, oamenii; si "vreme" - adica ceea ceea ce masoara Domnul. Am vorbit, deci, la a treia Seara filocalica despre aducerea aminte duhovniceasca, intre timpul nostru si timpul nemasurat.
Adanca si greu de rezumat tema - in jurul careia s-a inchegat un dialog frumos. Incerc sa redau cateva franturi macar:

"Uneori ne aducem aminte de locuri sau oameni pe care i-am iubit. E firesc - e aducerea aminte omeneasca. Alteori, chiar daca ei nu mai traiesc, ii simtim atat de aproape, incat intram in legatura cu ei. Cateodata, insa, "intalnirea" cu oameni sau cu Sfinti pe care nu i-am cunoscut omeneste, e mai puternica decat o intalnire aievea. E "aducerea aminte" duhovniceasca. Alteori, ni se pare ca "ne aducem aminte" lucuri pe care nu le-am citit nicaieri. Maria Egipteanca recita psalmi, desi nu ii citise vreodata. Parintele Paisie Aghioritul i-a spus unui preot scolit care venise cu un pretins argument din Sf Ioan Gura de Aur "Eu nu l-am citit pe Sf Ioan, dar el nu a spus asta!". Stia ce scrisese Sfantul Ioan, desi nu il citise! In Sfanta Liturghie se spune:
„Aducându-ne aminte: de Cruce, de groapă, de Învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta şi de cea de a doua şi slăvită iarăşi venire..."
Deci nu ne "aducem aminte" doar de cele pe care nu le-am cunoscut si trait cronologic (Cruce, Inviere), ci si de cele care inca nu s-au intamplat (a doua venire)!"

Ce e aducerea aminte duhovniceasca si se supune ori ba legilor "timpului" omenesc?

"Icoana aducerii aminte - anamnezei - ar putea fi icoana Intoarecerii fiului risipitor. Aducerea aminte duhovniceasca e intoarcerea acasa. E revenirea in sine, trairea - in afara spatiului si-a timpului fizic - a unor evenimente duhovnicesti. Cand Maria Egipteanca "si-a adus aminte" Psalmii pe care nu-i citise niciodata, ea de fapt si-a venit in fire, s-a unit cu firea ei, in care fire era Insusi Hristos. Cand Parintele Paisie stia ce scrisese Sf Ioan Gura de Aur, era de fapt in comuniune - atemporala si aspatiala - cu Sf Ioan. Duhovniceste, aducerea aminte este o intoarcere acasa."

E ca si cum Hristos e centrul unui cerc, iar oamenii, din toate timpurile, sunt puncte pe razele acestui cerc. Cu cat ma apropii mai mult de Hristos, centrul, cu atat ma apropii si de ceilalti. Cu cat ma contopesc si traiesc in Hristos, traiesc si ma contopesc cu El si cu ceilalti care traiesc in El. Spunea parintele Rafail Noica "eu sunt un tu pana la urma. eu te cunosc esential". Iarasi, spunea Maica Siluana, suntem ca niste noduri intr-o retea. Suntem conectati unul la celalalt atata vreme cat ramanem in retea, ne impartasim unii din cunostinta celorlalti, "ne aducem aminte" ce nu am trait pentru ca intram in comuniune. Intram in dialog cu Dumnezeu si cu Sfintii, "cunoastem" ce nu s-a intamplat inca. E o taina a comuniunii acesta aducere aminte duhovniceasca, aceasta revenire acasa. Iar aceasta comuniune ne face contemporani deopotriva cu cei de langa noi, cu oameni care au trait acum o mie de ani si cu cei care nu s-au nascut inca.

Timp - Vreme

"Cand citesc marturia unui martir si il simt apoi pe acela in viata mea, cand simt cum Domnul ma ia de mana, ca imi raspunde, cand am un dialog real cu un Sfant, nu mai vorbim de timp, ci de vreme. Vremea e a lui Hristos. Se spune inainte de inceputul Liturghiei: "Vremea e sa slujim Domnului". Cand intram in VREME, iesim din TIMP, nu mai conteaza cat e ceasul - devenim contemporani cu Hristos si cu toti cei din Vreme. Doar in Vreme gustam prezenta lui Dumnezeu, prezenta sfintilor"

Unde se aduna laolalta aducerile aminte duhovnicesti?

"In Sfanta Liturghie. Adevarata traire este in prezenta permanenta a lui Hristos. Atunci intram in Vreme si devenim contemporani cu El. Doar in Sf Liturghie "ne aducem aminte" de toate cate au fost si le traim si pe cele ce vor sa vina. In Sf Liturghie ne intoarcem acasa, ca fiul risipitor. Fiul risipitor s-a instrainat de fapt de sine si de Tatal. Apoi, cum spune Evanghelia, "venindu-si in fire" se intoarce Acasa, in anamneza."

Cum poate lucra anamneza cand ne simtim parasiti de Dumnezeu?

"Dupa ce am trait "intoarcerea acasa", anamneza, contemporaneitatea cu Hristos, lucreaza aducerea aminte. Ne aducem aminte de aceasta bucurie, de primirea Tatalui, si traim din ea chiar cand ne simtim parasiti. Sfantul Siluan a trait 15 ani in iadul parasirii, hranindu-se cu dulceata aducerii aminte, anamnezei. 15 ani in "iadul deznadejdii", dupa doar cateva clipe de dulceata."

In fine, daca ati ajuns cu lectura pana aici, va mai pun la inima un cuvant al Parintelui Vasile. Un fel de tema pentru acasa - o intrebare la care sa ne raspundem fiecare:

"Daca intoarcerea acasa, anamneza, intrarea in Vreme si-n contemporaneitate cu Sfanta Treime si Sfintii se face in Sfanta Liturghie, nu asta sa fie solutia pentru a umple golul din viata noastra? Nu asta sa fie solutia pentru toate timpurile si vremurile? Nu asta sa fie solutia in orice criza? Si daca da, va veni vremea cand golul va fi atat de mare incat vom simti sa-l umplem zilnic cu Sfanta Liturghie? Ganditi-va o vreme, poate pana la anul pe vremea serilor filocalice, a venit vremea sa ne incepem fiecare zi cu Sfanta Liturghie? Sa ne trezim devreme si sa plecam la serviciu dupa ce vom fi luat binecuvantarile Liturghiei?"

Criza

CRIZA - cred ca e cel mai folosit cuvant in ultima vreme. Atat de folosit incat, curand, nu o sa-l mai ia nimeni in seama. E criza economica, criza financiara, criza imobiliara... in orice caz criza! Pot imparti cam in doua parerile oamenilor pe tema asta: unii care habar nu au de ce e criza pana la urma, si altii care - mai mult sau mai putin isteric - cauta strategii ca sa fie cat mai putin afectati.
Sigur ca e criza. Istoria merge inainte. Iar asta nu inseamna decat ca e mai aproape de sfarsit decat era acum o mie de ani, decat acum un veac... Deci daca se apropie de sfarsit, nu poate merge lin. Iar cand ceva merge abrupt, se spune ca e criza.
Iar stirile despre amploarea si adancirea crizei sunt dublate de tot atatea sfaturi despre ce si cum se face in perioade de criza.

Ca e criza e limpede. Dar ce-i de facut?
Daca in criza, toti crestinii s-ar ruga fara sa faca nimic altceva (decat ce fac de regula...) oare cum s-ar termina criza asta? Daca acolo unde sunt, in metrou, in garsoniera, acasa, la serviciu, crestinii si-ar uni gandurile in rugaciune? Daca preotii ar sluji cu adevarat impreuna cu cetele ingeresti si nu doar cu cele pamantesti... daca credinciosii ar fi drept-maritori...

Cred ca am imbatranit:) ... pentru ca cred din ce in ce mai putin in "actiuni" omenesti. Eu cred ca in criza (fie ea economica, bursiera sau duhovniceasca) crestinul ar trebui sa faca tot ce ar trebui sa faca in necriza: si anume sa se roage. Vorba Maicii Siluana: a trecut vremea cand era destul sa fii cumsecade, de acum nu mai putem fi decat sfinti.

Am aflat de la Anca de aceasta premiera, la care o sa ma straduiesc sa ajung (click pe poza pentru a mari):

“Iarna Demografica” - Film documentar, SUA, 2007 - Regia: Rick Stout
Vineri, 21 noiembrie 2008, ora 19.00

Cinemateca Romana
, strada Eforie nr. 2 (langa Politia Capitalei)

"Ce-ati face daca ati avea dovezi zdrobitoare si convingatoare, provenite de la savanti eminenti, economisti, politicieni si lideri civici si religiosi din 33 de tari, ca cel mai mare pericol cu care se confrunta lumea nu este supra-popularea, ci scaderea accentuata si imbatranirea populatiei?

Ce-ati face daca ati afla care vor fi efectele acestei crize asupra felului de viata, obisnuintelor si sperantelor voastre pentru generatiile viitoare?"

Prezinta: Dl. Vasile Ghetau, Profesor de Demografie la Facultatea de Sociologie a Universitatii Bucuresti si Directorul Centrului de Studii Demografice al Academiei Romane

Filmul este subtitrat in limba romana


A facut deja inconjurul internetului: de luni, fetele de clasa a IV-a din Romania vor fi vaccinate impotriva cancerului de col uterin.
Nu numai la noi injectiile cu pricina sunt subiect de controversa. Si nu de azi, nici de luna trecuta... ci de acum cativa ani, cand au aparut pe piata. Si totusi, probabil majoritatea parintilor care au fete in clasa a IV-a habar nu au despre asta. Si, intre servici-piata-criza economica-si-temele copiilor e probabil ultimul lucru asupra carora vor face o cercetare personala.
Azi am vorbit cu o doamna din conducerea Federatiei Asociatiilor de Parinti din Romania. Si, intrebandu-o ce parere are despre campania asta, mi-a zis cam asa: "Pai daca ministrul sanatatii zice ca e bine, noi ce sa zicem? Ca doar nu stiu eu mai bine ca el! Eu zic ca cine vrea sa fie sigur, sa mai intrebe un medic de familie.... Dar oricum, parerea mea personala si parerea noastra oficiala e ca nu poate sa fie rau daca e organizat de Minister"
Asa gandeste o mama educata, cu functie de reprezentare. Ma intreb ce gandeste o mama needucata dintr-un sat al Apusenilor. Sau un tata cu studii medii dintr-un fost oras industrial.

Tot azi, am mai vorbit cu cineva din conducerea Asociatiei Romane de Cancer. O doamna care a participat la mai multe seminarii internationale pe tema asta a fost de urmatoarea parere: "Daca as avea o fetita in clasa a IV-a i-as explica de ce nu are nevoie de injectia asta. Si ce trebuie sa faca pentru a nu se imbolnavi niciodata de cancer de col uterin. Iar daca as lucra la Ministerul Sanatatii, as face o campanie de informare si prevenire a cancerului. Cu bani mai putini decat costurile vaccinului si fara efecte secundare in viata copiilor nostri."

Cati dintre parintii fetelor de 10 ani vor afla ca pot refuza vaccinarea prin declaratie scrisa? In fine, cati vor afla despre aceasta campanie inainte ca fata sa le arate locul inrosit al injectiei? Si cati vor da importanta?! E un vaccin in plus, in lungul plan de vaccinuri - norma a Ministerului cu grija electorala fata de putinii copii din Romania...
Sa nu uitam insa ca nici celelalte vaccinuri nu sunt mai recomandate decat asta, dupa parerea unor medici crestini. Un sustinator al acestei idei e profesorul univ dr Pavel Chirila.
Isi va face publica pozitia saptamana viitoare:

Asociaţia „Christiana”, Asociaţia „Pro Vita”, Asociaţia „Sfintii Martiri Brancoveni” şi Asociaţia „Rost”” organizează marţi, 25 noiembrie, la ora 17, la biserica Sfânta Treime din incinta Spitalului Clinic de Urgenţă pentru copii „Grigore Alexandrescu”, bd. Iancu de Hunedoara 30-32, o conferinţă de presă a prof. univ. dr. Pavel Chirilă cu privire la efectele controversate ale vaccinului impotriva cancerului de col uterin.



Revin la Prima seara filocalica, dupa cum am promis (tot sectiunea Intrebari:)

Un student la Arhitectura i-a marturisit Parintelui Patriarh ca lui la facultate profesorii ii spun ca bisericile au cam ramas in urma in ce priveste arhitectura! Nu a fost o intrebare, ci o afirmatie in spatele careia se ascundea, neformulata, o jena.
Si cum afirmatia nu poate primi un raspuns, a primit o intrebare:)
Stiti care-i menirea bisericii?
Menirea ei e de a reflecta eternitatea in timp. Si a continuat Patriarhul: "Biserica e ca o corabie mare, cu incarcatura grea. In Biserica nu se pot face viraje la 90 de grade fara risc. Deci noi nu dorim sa facem asa viraje incat sa fim nevoiti apoi sa scriem pe noua cladire BISERICA. Putem face unele modificari, si s-au facut de-a lungul vremii, dar in linii fine... Pentru ca nu se poate altfel. Si pentru ca nu ne dorim altfel"

Apoi, cautand parca din priviri pe viitorul arhitect, parintele a adaugat cald:
"Uite, o sa fac asa: o sa ii invit pe onoratii arhitecti la o slujba ortodoxa in spatiu liber, afara. Si o sa ii rog sa asiste foarte atenti pana la capat. Iar apoi o sa ii rog sa faca ei un spatiu care sa corespunda acestui continut liturgic. Si stii ce cred? Ca daca vor asculta slujba noastra, daca vor fi atenti la fiecare cuvant din rugaciuni, daca ne vor privi gesturile, vor crea un spatiu foarte apropiat de stilul bizantin. Pentru ca nu poti pune alt invelis de zid acestui continut!"

Mi-a placut delicatetea cu care nu a desfiintat in fata unui student afirmatiile profesorilor lui. Si in detalierea care a urmat, mi-a mai placut deschiderea si flexibilitatea mintii Parintelui Patriarh:

Altarul spre Rasarit. De ce?
Fie si numai pentru ca atunci cand construiesti, trebuie sa ORIENTezi. O spune insusi verbul: cauti Rasaritul si te Orient/ezi:) Dar sa nu exageram, orientam spre Rasarit ca regula si atunci cand se poate, dar tinem cont si de alte detalii. Trebuie sa fim cu bun simt si cu simt practic. Daca biserica e intr-o incrucisare de drumuri si orientarea ar insemna s-o pui de-a curmezisul, nu trebuie sa exagerezi. Apoi, daca e intr-un spatiu stramt sau pe malul unei ape, nu o sa faci intrarea din rau, numai ca sa fie "orientata":) Poate fi intr-un oarecare unghi catre Rasarit sau, in situatii extreme, poate fi de-a dreptul catre Apus.


Biserici la indigo. De ce sunt toate la fel?

Nu sunt. Sunt sensibil diferite. Nu sunt la fel pentru ca sunt construite in spatii diferite, in timpuri diferite, de oameni diferiti. E drept ca pot fi considerate oarecum asemanatoare - si bine ca sunt asa - pentru ca ele cuprind/imbraca aceleasi slujbe. Dar ganditi-va la o biserica din creierii Carpatilor si la o biserica greceasca de la malul marii. Sunt totusi diferite arhitectural. Si nu se putea altfel -- una cheama la rugaciune muntele si varful bradului, alta marea. Nu se putea sa fie la fel! Dar slava Domnului ca nu sunt foarte diferite, ca inca le putem recunoaste:)

Comoditate. De ce sa stam in picioare?
Daca e greu in picioare, aduceti scaunel pliant de acasa si stati pe el ca nu va opreste nimeni, da nu va duceti in alta Biserica doar pentru scaun. Stam in picioare pentru ca viata duhovniceasca, trairea in Hristos e o permanenta "mergere", suntem mereu in miscare. Nu stam, ci priveghem. E si simbolic, dar are si o valoare de jertfa, desigur. Poate o sa mai punem si cate o banca... Da' daca punem prea multe banci... ganditi-va, cum o sa mai facem metanii printre ele?

Iata o idee care nu mi-a trecut prin minte:)

Nu am terminat postarile despre prima seara filocalica, dar cum vremea merge inainte, am trait-o si pe a doua.

Despre iubire si jertfa. Anume, despre "Jertfirea pentru ceilalti ca masura a maturitatii duhovnicesti". Grea seara:)
Gandeam ca o sa ne dea parintele Vasile ceva retete despre cum si cat sa ne jertfim, si mai ales pana unde. Cand colo, surpriza: ne-a vorbit despre viata Tatalui si Domnului nostru -- iubire si jertfa de la inceput pana la sfarsit. Iubire si jertfa fara de inceput si fara de sfarsit.
Dar nu ne-a vorbit deloc despre jertfa la care am fi datori noi - ca oameni "maturi". Ne-a adus inainte modelul nostru de viata, Hristos, si ne-a spus despre jerfa Lui. Iar apoi ne-a curpins rotund in privire si ne-a invitat sa stam drept in fata Jertfei Lui si sa meditam. Si sa ne raspundem la toate nelamuririle legate de jertfa noastra. Sa ne privim toata viata din aceasta perspectiva.

S-a facut un pic liniste si multi au plecat capul. Sau macar ochii. Au rasarit apoi intrebari. Iata cateva dintre ele si raspunsurile pe care le-au primit.

E jertfa inceputul dragostei?

A fost prima intrebare si tare mi-a placut cum a fost formulata. Nu a intrebat ce e jerfa, nici ce e iubirea. Nici daca e vreo legatura intre ele. Pare ca intuia deja ca exista, dar nu putea stabili limpede raportul. Iata raspunsul:
Jertfa e inceputul dragostei adevarate. Si a completat parintele: "Fara jertfa, nici nu vorbim de dragoste, ci cel mult de o poezie frumoasa. Mantuitorul ne-a invatat ca iubirea e jertfa si pana nu intelegem cu adevarat asta, pana nu ne jerfim in iubire, traim in superficialitate. E delicat sa iubesti si e delicat sa te jerfesti." (... in mintea mea incolteau ganduri: deci eu n-ar trebui sa ma mai intreb ce e iubirea ci doar ce e jerfa? Si abia dupa ce voi fi invatat sa ma jertfesc cu adevarat voi ajunge la "inceputul iubirii"? Banuiam eu ca sunt pe o pista gresita...;)
...parintele continua: "Ar trebui sa ne jertfim numai din iubire si ar trebui sa invatam sa nu mai pretindem ca iubim daca nu avem o disponibilitate permanenta pentru jertfire. Ar trebui sa invatam sa primim jerfa celor care ne iubesc, ar trebui sa ne rugam ca jertfa noastra sa fie primita atunci cand o facem. Da, tot noi cei care ne jertfim, ar trebui sa ne rugam inainte sa ne jertfim ca nu cumva jerftind ceva sa pretindem - fie si nespus - altceva in schimb."

Dragostea moare cand jertfa inceteaza?

"DA, pentru ca iubirea adevarata e jertfelnica. Atunci cand se termina jerfa, se termina si dragostea. Iubirea dintr-un cuplu, de pilda, nu poate fi adevarata decat daca e in Hristos si dupa modelul iubirii Lui - iar iubirea Lui a fost iubire jertfelnica." Si ne-a dat un exemplu frumos ca sa intelegem cat de irosit e omul care nu se jertfeste:
"Sa zicem ca omul e o lumanare. O iei de la biserica, dar nu o aprinzi. O pui in buzunar si se indoaie. Dupa ce e deja un pic rupta, o pui in poseta. Ajungi acasa si e mototolita rau. Nu-ti vine sa o arunci ca-i de la biserica, da' o pui undeva unde sa n-o mai vezi... Asa si omul. Daca se aprinde prin jerfa, prinde putere, arde, lumineaza. Se consuma, e drept, dar asa traieste, iubeste. O lumanare aprinsa poate arde o casa intreaga, poate lumina, se poate pune in sfesnic. Deci sa invatam sa ne aprindem in jerfa. Si luminati de jertfa, vom prinde a intelege iubirea."

Ce facem daca nu stim sa ne jertfim, ca sa putem apoi iubi?


Simplu, zice parintele Vasile: "Daca suntem imaturi, sa punem inceput bun. Si maturi nu vom fi niciodata pentru ca maturitatea e o stare, nu e un punct. Viata duhovniceasca e o continua crestere in jertfa si iubire. Sa crestem, deci, si mai ales sa nu stam. Pentru ca nu exista stagnare - ci doar urcare sau cadere. Deci daca ni se pare ca stam, sa stim ca de fapt cadem." Si a completat zambindu-ne: "daca se putea sa mai mergem si pe orizontala, nu mai era scara. era podis":) Deci pe scara se urca sau se coboara - nu se poate sa mergem constant!

Iertarea e o jertfa?

"NU, iertarea e o cinste." - Iata un raspuns care a ridicat multe sprancene.
Si a venit explicatia: "Noi nu am primit porunca sa iertam, ci am primit dreptul sa iertam. Ni s-a facut o onoare -- onoarea de a fi asemenea lui Hristos, singurul care poate ierta. El ne-a oferit noua sansa sa ne indumnezeim, sa ii fim asemenea, dandu-ne dreptul sa putem ierta. De asta iertarea (cum si iubirea si jertfa) transfigureaza omul - pentru ca e o putere dumnezeiasca. De asta iertarea aduce mai multa binefacere celui care o ofera decat celui care o primeste - pentru ca e un atribut al lui Dumnezeu oferit omului."
Deci eu am primit dreptul si cinstea sa iert, ca sa pot fi asemenea Tatalui meu care are puterea de a ierta. Asta da revelatie:)

Inca mai am de postat despre vreo doua teme care mi-au atras atentia la Prima seara filocalica dar va invit, intre timp, la a doua seara:)

Chiar astazi (18 nov), de la ora 18.00, in Aula Magna a Facultatii de Drept.
Ne vorbeste Parintele Vasile Gavrila de la Biserica Rusa. Iar tema: "Jertfirea pentru ceilalti ca masura a maturitatii duhovnicesti". Imi place mult tema asta, pentru ca e - cred - un capitol la care suntem restanti multi. Si cea dintai sunt eu:)

(Deci, draga Irina si Nicoleta, care imi spuneati ca vreti sa ajungeti macar la o conferinta, eu o sa fiu acolo, dar ma tem ca nu am cum ajunge chiar cand incepe. Daca mergeti, dati de veste;) Daca nu, poate ne vedem in alta seara (eventual duminica?).

Iata programul:

Duminica, 23 noiembrie, orele 18: Anamneza, intre chronos si kairos, Mariuca Vulcanescu, Pr Viorel Holbea
Marti, 25 noiembrie, orele 18: Cum ne vede Dumnezeu - frumusetea nestinsa din om, P.S. Ciprian.
Duminica 30 noiembrie, orele 18: Despre curaj si smerenie, Pr Teofil Paraian.


Daca da, DE CE NU LE CERETI OFICIAL?! E indemnul Parintelui Patriarh care a fost intrebat la Prima seara filocalica de ce nu infiinteaza Biserica gradinite si scoli crestine. PF Daniel a spus ca subiectul e intre preocuparile sale inca de cand era Mitropolit la Iasi unde a transformat unele semninarii, de pilda, in licee crestine. (spunea ca nu mai e nevoie de asa multe seminare, ci de licee, in care si fete si baieti sa invete programa laica, dar intr-un cadru crestin)
Asadar, avand in vedere costurile pentru a ridica din temelie unitati scolare si cheltuielile de intretinere, solutia ar fi ca unele scoli aflate in patrimoniul statului, sa fie administrate de Biserica. Pentru a fi cerute, insa, trebuie arse mai multe etape. Iar numarul de solicitari conteaza:)
Deci, dragii mei care va doriti sa predati si/sau sa va trimiteti copiii in scoli crestine, Patriahul ne transmite sa facem cereri oficiale -- Patriarhiei in primul rand. Parintele Daniel a spus chiar ca asteapta organizarea parintilor in Asociatii Crestine care sa isi sustina punctul de vedere si care sa se implice in administrarea acestor scoli.

Parintele Vasile Gavrila a precizat ca Biserica Rusa a inaintat spre aprobare Arhiepiscopiei Bucuresti un dosar pentru infiintarea unei scoli ortodoxe pentru clasele I - VIII. Ar fi prima scoala de acest fel din Capitala, dar din pacate taxa pe care ar trebui sa o plateasca parintii ar urma sa fie destul de mare. Stim ca exista o Federatie a Asociatiilor de Parinti -- organizatie neguvernamentala laica, de a carei parere se tine cont in negocierile Ministerului Educatiei, in dezbaterile cu sindicatele, in seminarii educationale, care are o oarecare vizibilitate si in media (de cand au printre reprezentanti oameni inteligenti si buni vorbitori). Deci, zic si eu, de ce nu ar exista si o organizatie crestina care sa aiba un dialog coerent cu Patriarhia, cu Ministerul Educatiei, cu alte ONG-uri din domeniul educatiei?

Una peste alta, vestea buna e ca Patriarhul BOR considera necesara infiintarea unor gradinite, scoli si licee crestin-ortodoxe. Vestea-completatoare e ca Biserica cere implicarea laicatului pentru a demara aceste proiecte. Adica a noastra, a fiecaruia.

M-am dus la prima seara filocalica, cum sade bine unui crestin drept-maritor, si anume cu prejudecati:) M-am dus obosita si flamanda - ca veneam de la lucru la ceea ce ma asteptam sa fie un discurs searbat si plat. Lipsit de culoare.
Iar asteptarile nu mi-au fost inselate pentru inceput:)
Parintele patriarh a fost primit intr-o aula cu oameni rasfirati si... cuminti. Nimeni nu se mai foia, nimeni nu mai intra sau iesea ca la alte conferinte. Perechi de ochi stateau cumva tintuite in gol. Iar cuvantarea a inceput cu o introducere care nu s-ar putea spune despre ce a fost exact, in timp ce oamenii se afundau tot mai adanc si mai palizi in scaunele mari si captusite cu catifea vinsinie ale Palatului Patriarhal.

Ma gandeam la conferintele electrizante ale Parintelui Teofil din postul trecut al Craciunului, cand s-a plans si s-a ras cu lacrimi, alternativ. Apoi la intalnirea cu Parintele Savatie, cand se statea in picioare si eventual intr-un picior si se sorbeau cuvinte. Si apoi nu m-am mai gandit la nimic. Am privit vesmantul de un alb cald al Patriarhului. Usor spre crem. Un alb cald-stralucitor. La maneci i se zarea camasa alba-alba de dedesupt, prinsa la incheietura cu butoni sobri. Apoi am poposit pe fata parintelui. Obosita si peste care parca si-au lasat urme multe ganduri si destule suferinte. A trecut in fine la tema... Vorbea extrem de documentat tradand o inteligenta ascutita,o vasta cultura si un fin simt analitic.
Si, poate spre surprinderea unora, un delicat simt al umorului.

Sa fi fost vreo 7 jumate cand am inceput sa ne dezmortim impreuna. Parintele a inceput sa glumeasca si sa aduca din ce in ce mai multe exemple in sustinerea ideilor. Iar sala a inceput sa zambeasca. Apoi sa rada... Si, ridicandu-se tot mai drept in scaune, oamenii au prins a scrie intrebari. Mai bine de doua ceasuri, Pariarhul a raspuns intrebarilor. Din cele mai diferite. A fost un dialog foarte viu. Intr-o atmosfera deja degajata si incalzita. Care a incalzit mintea si inima. Am aflat cu ocazia asta ce gandeste Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane despre teme adanci si dureros de importante ca infiintarea unor scoli si gradinite ortodoxe, despre canonizarea martirilor din inchisorile comuniste, despre cat de departe se poate merge cu inovatia in arhitectura locasurilor de cult, despre cat de apropiati sau departati ar trebui sa fim de catolici, de pilda, sau de celelalte culte. Mi-am notat niste idei la temele astea si voi reveni cu raspunsul Patriarhului. Pe rand, cu timp, si cu ajutorul Domnului.
Va pun la inima pana atunci un cuvant al parintelui Galeriu pe care Parintele Daniel ni l-a amintit:
Ortodoxiei nu ii lipseste nimic. Decat sa fie pusa in practica!
Spor in cele duhovnicesti, asadar, si calatorie binecuvantata spre Betleem!


Astazi incep "Serile filocalice" organizate de ASCOR.
Prima conferinta va fi sustinuta de Patriarhul Daniel in Aula Patriarhala, de la ora 18.00. Tema: "Biserica - locul de intalnire al omului cu Dumnezeu".
E o conferinta organizata "pe genunchi", dupa cum ne-a zis cu durere Parintele Vasile de la Rusa, cu telefoane date "de pe strada si din Gara de Nord" pentru ca ascoristii nu au inca un nou sediu, dupa ce au fost evacuati din vechiul...
In plus, se pare ca nu se mai prea bucura de sprijin la nivel inalt. Si totusi, dupa "rugaciuni si rugaminti" intai-statatorul BOR a acceptat sa sustina aceasta prima conferinta, de a carei organizare si succes la public se pare ca depinde sprijinul pentru celelalte "seri filocalice".
Asadar, la indemnul si rugamintea Parintelui nostru Vasile (pentru ca e bine sa fim cat mai multi), ma voi duce la aceasta conferinta.
Programul Serilor Filocalice e inca in "durerile facerii", deci o rugaciune pentru cei care le organizeaza nu prisoseste niciodata:)


Invitatie...


Iata o propunere pentru grupul impreuna calatorilor spre Betleem (si nu numai).
Sa ne pomenim reciproc la rugaciune, pe durata postului. Adica alaturi de cei dragi ai inimilor noastre pe care ii aducem inaintea Domnului in rugaciune, sa avem si un pomelnic cu numele celor care s-au alaturat acestui grup. Pentru ca mai inainte de toate, rugaciunea e cea care ne apropie unii de altii, si pe toti impreuna de Dumnezeu. Lista o putem lua de pe blogul Nataliei, care a initiat grupul si care a postat lista numelor.


Citim pe Hotnews: "China e pe cale sa devina prima tara in care dependenta de internet e recunoscuta oficial ca boala". Iata cateva fragmente din articol (o traducere din cotidianul britanic The Times de fapt):

Ministerul chinez al Sanatatii va intocmi un manual legat de aceasta afectiune in 2009, bazat pe cercetarile facute de psihologi. Boala va avea acelasi statut ca si alcoolismul si dependenta de jocuri de noroc. China are clinici care trateaza dependenta de internet iar manualul bolii va fi intocmit dupa cerecetari facute timp de patru ani pe 3.000 de pacienti. China nu e doar cea mai populata tara din lume, ci si tara cu cei mai multi utilizatori ai net-ului, 253 de milioane, din care multi sunt tineri care stau ore bune in fata monitorului, pe site-uri de socializare sau pe jocuri. Cei care apeleaza la clinicile de specialitate acuzant dependenta de internet, sufera de depresie, se tem si nu vor sa interactioneze cu ceilalti. Nu mai vor sa comunice cu familia si prietenii si tot ce isi doresc e sa stea in fata monitorului, pe chat, sau cu jocuri video violente.

Trist! Pacat insa ca abia acum cineva recunoaste aceasta dependenta ca boala, desi exista psihologi care vorbesc de ani si ani de asta. Oare va fi trecuta vreodata si dependenta de televizor in aceeasi categorie a bolilor inregistrare la Organizatia Mondiala a Sanatatii? Cu asta din urma e mai usoara lupta pentru unii -- programele si filmele fiind catastrofal proaste, mi se pare mai simplu sa NU te uiti la televizor decat sa te uiti!
Dar cu Internetul e alta poveste. Sunt multe feluri de a-l folosi si a ajunge dependent. Dupa parerea mea e un bun folositor, daca stii cand sa te opresti. Daca nu iti muti gandurile si simtirile in asa-numita "lume virtuala". Poate fi util sa asculti un radio crestin online, o predica sau o slujba. Poti citi/vedea/asculta pe net ce nu ai bani sa cumperi, poti afla o gramada de lucruri de folos in munca sau pur si simplu viata ta. Poti invata din experienta altora, iti poti impartasi bucuria si suferinta; poti cere si primi ajutor prin intermediul internetului si da, poti descoperi oameni. O marturie vie ca Internetul poate fi de folos e Centrul online al Maicii Siluana. E o dovada ca exista comuniune si rugaciune intermediata de net, ca se pot lega prietenii pe viata intre oameni care s-au cunoscut pe net. Sunt si alte aspecte pozitive, dar cu o conditie: sa nu uitam a ne stabili prioritatile si a le face pe toate cu binecuvantare.

Sunt datoare cu reteta asta unei dragi si darnice prietene care mi-a facut cadou gutuile:) Nu mai facusem niciodata mancarea, dar am zis sa incerc pt ca eu sunt amatoare de feluri cu fructe (in paranteza fie spus, imi mai plac sarmalele cu stafide si nuci, orezul cu struguri sau mago, sosul de mere si nu in ultimul rand galustele cu prune:)

Dar sa revenim:
- in primul rand facem rost de 2-3 gutui
- mai avem nevoie de 150 de grame de zahar
- si ceva piept de pui dezosat
- (facultativ, o lingura mare cu unt sau ulei si o alta cu faina)

Cum facem
Simplu: spalam gutuile de puf, le mirosim si admiram, dam slava Domnului pentru asa fructe parfumate si interesante. Le curatam de coaja si le taiem feliute (sau cubulete daca va place mai mult), pana ajungem la casuta cu samburi.


Apoi le punem la calit intr-o lingura de unt (sau ulei) - mie imi place aroma pe care o da untul fructelor.
Separat, caramelizam repejor zaharul si il stingem cu o canita de apa. Lasam apoi sa se dizolve crusta formata in contact cu apa. Cand s-a transformat in sos, il turnam peste gutui care isi vor mai fi lasat intre timp ceva suc.
Verificati gutuite pentru ca se patrund repede si se tercesc daca raman prea mult pe foc. Le potriviti de sare (trebuie foarte putina) si daca e prea mult sos, se poate ingrosa cu o lingura de faina.

Separat, gatiti pieptul de pui. Eu il pun la cuptor intr-un vas de yena cu putina sare, vegeta naturala (legume uscate), putina apa si ulei de masline pana e gata.

Se servesc fie separat -- feliute de pui alaturi de garnitura de gutui, fie se pune la final puiul peste gutui sa se amestece gusturile.
E un fel usor, hranitor si delicioooos de se topeste in gura. Ca sa nu mai vorbesc de parfumat.

(din coji si cotoare puteti face un compot pe care apoi il strecurati si il indulciti. e o bautura de toamna taaaaare aromata si buna)

Se apropie postul si in marile magazine rasar standurile "de sezon". Produse "vegetale" care contin margarina -- sau "uleiuri hidrogenate". Nu stiu cine mai consuma in ziua de azi margarina ca atare, dar ultima raita intr-un supermarket m-a convins ca se mai intampla totusi, iar oamenii au motive din cele mai diferite.
***
Dialog intre doua tinere rimelate si parfumate (probabil colege de apartament). In fata standului cu lactate din Carrfour-Unirii:
- De care luam?
- Pai unt sau margarina?
- ... care tine mai mult!
- Atunci margarina... Si nici n-are colesterol.
***
Alta discutie, in acelasi magazin, intre o doamna cu palarie si un tanc de cativa ani:
- Mami, iei margania din aia din reclama?
- Nu, mama, si lasa-ma cu reclamele tale. Luam margarina light ca e mai buna...

Dar CE E MARGARINA?
Definitia scurta: unul dintre cele mai toxice alimente. E un amestec de grasimi asemanatoare cu cele din alimentele prajite mult timp, greu de transformat de catre organism în energie. Margarina e asemanatoare cu untul ca si consistenta si cu PLASTICUL ca si structura moleculara.
Mai pe larg:
Margarina a devenit celebra in timpul celui de-al doilea razboi mondial, când untul se gasea tot mai greu. O echipa de cercetatori americani a avut atunci ideea sa ia diverse uleiuri vegetale, sa le încalzeasca la 150° C, si sa le adauge hidrogen în prezenta unor catalizatori de nichel, ca sa se întareasca. A rezultat un amestec toxic si fara valoare nutritiva, greu de digerat, care a fost imbogatit cu diverse arome si vitamine. Am vazut "Margarina cu Omega 3"!!! Ca si cum ai intinde niste otravuri pe paine si deasupra ai presara vitamine. La ce folos vitaminele?
Unii nutritionisti spun ca margarina rastoarna orice regula a nutritiei. Grasimile vegetale hidrogenate devin extrem de daunatoare, din cauza ca nu pot fi "arse" de organism. Ele se depoziteaza în tesuturi si acopera membrana celulelor sistemului imunitar, paralizându-l. Potrivit unor studii medicale, metabolizarea margarinei solicita excesiv ficatul. In plus grasimile din margarina iau locul anumitor substante naturale care au rolul de a curata peretii vaselor de sânge, ceea ce înseamna sclerozarea acestora, cu rezultate nefaste pentru inima, creier, sistemul circulator per ansamblu.


Si nu ma pot abtine de la o anti-reclama!
Produsele de patiserie Fornetti, care in post recurg la reclama cu imaginea unui preot (sau ma rog, un personaj cu sutana -- chiar sper ca nu e cu adevarat preot, dar nimic nu e imposibil).

Am doua probleme cu aceste fornetti:
1. Daca sunt intr-adevar de post, asa cum scrie la reclama, contin uleiuri vegetale hidrogenate, deci margarina. Asadar va recomand mai bine paine cu gem sau miere -- o combinatie infinit mai gustoasa si sanatoasa.
2. Daca nu sunt de post, asa cum m-a asigurat pe mine un amic care are o franciza Fornetti (si deci "inside information";), ne lasam pacaliti si am pierdut de doua ori: mancam niste turtite soioase cu grasimi animale si mai avem si pretentia ca am postit.


Iata, asadar, (dupa cum am promis mai jos) o varianta de deodorant fara aluminiu sau parabeni pe care am descoperit-o recent. FaviDeo -- un roll-on produs de Favisan, pe baza de plante. Contine extracte de echinaceea, aloe vera si alge marine. Drept urmare miroase a ceai:) Eu as fi preferat sa nu miroasa deloc, dar chiar si asa e placut si eficient. Il folosesc cu succes de doua saptamani.
M-am bucurat cand l-am gasit la un mic magazin naturist de acasa dupa ce prin Bucuresti cutreierasem farmacii si super-marketuri de produse organice unde am gasit fie produse "naturale" dar cu aluminiu si parabeni, fie produse ataaaaat de scumpe incat un deodorant sanatos devenea o investitie la care nu m-am putut angaja:) FaviDeo costa in jur de 10 lei, deci cat un antiperspirant obisnuit.
Gama Favisan mai cuprinde si ceva creme naturale cu aloe si fara substante chimice periculoase, la preturi rezonabile (pe care insa nu le-am testat)
Alternativa la deodorantele obisnuite ar mai fi un soi de cristal, deci o piatra (rotunjita ca un stick), ce lasa pielea sa respire, dar are proprietati dezinfectante si previne mirosul transpiratiei. Se gaseste mai rar, dar a aparut si pe la noi -- depinde insa reactia de la caz la caz. Pentru unii e eficienta, la altii se pare ca nu are efect. Eu tin minte ca am primit una din strainatate acum cativa ani si nu mi-a placut, era ca si cum nu foloseam nimic. Stiu insa oameni care au incercat aceasta varianta si sunt multumiti. Se aplica generos pe pielea umeda, de preferat dupa dus. E recomandata si pentru inlaturarea mirosului transpiratiei la picioare.

Apoi am mai aflat de varianta Forever Living -- un antiperspirant tot fara aluminiu si parabeni. Nu l-am incercat niciodata, insa documentandu-ma un pic am aflat ca ar contine triclosan -- o substanta antibacteriana la fel de periculoasa, prezenta in majoritatatea sapunurilor, pastelor de dinti, sampoanelor, antiperspirantelor.

Si apropo de antibacteriene, se stie ca sterilizarea excesiva e daunatoare. Sapunurile antibacteriene gen Protex nu sunt recomandate de unii medici tocmai pentru ca genereaza dezechilibre, distrugand si o parte a celuleor de la nivelul pielii si subrezind imunitatea naturala. Iar dupa folosirea produselor acestora agresive, cum sa mai reactioneze pielea atunci cand alegem variante naturale? Cred ca se creeaza un fel de dependenta si de asta uneori produsele naturale ni se pare ineficiente. Asa cum papilele gustative sunt agresate de aromele artificiale si apoi ni se pare ca mancare simpla "nu are gust".

In fine, revenind la deodorante, o ultima precizare: barbatii ar fi mai putin (dar nu deloc) expusi riscului de a face cancer de san datorita folosirii anti-perspirantului deoarece produsul ramane mai mult in parul axilar si nu este aplicat direct pe piele. De asemenea, femeile care aplica anti-perspirantul imediat dupa depilare comporta un risc crescut, din cauza ca depilarea duce la mici rani, imperceptibile, pe piele, ceea ce constituie o poarta de intrare a chimicalelor in piele.

De multi ani exista controversa despre legatura dintre deodorante sau antiperspirante si cancerul la san. Nu existau dovezi concrete si nici acum nu se poate da vina pentru aceasta boala 100% pe deodorante, dar anumite studii medicale au scos la iveala informatii importante -- care, spre surprinderea mea, necunoscute de multi. Iata cateva fragmente ale unuia din sutele de articole pe tema asta:

Aluminiu in tesuturile sanilor bolnavi

Cercetatorii de la Universitatea Reading din Marea Britanie au evidentiat in mod clar la femeile care aveau cancer la san si au fost supuse operatiei de indepartare a sanului afectat (mastectomie) un nivel mare de aluminiu in tesuturile mamare. Acest metal usor se gaseste in majoritatea deodorantelor, produselor de tip spray, roll on si in antiperspirante. Zona de la subsuoara a fost semnalata ca fiind cea mai bogata in aluminiu (asa se explica de ce majoritatea canglionilor cancerigeni apar in aceasta zona). Nivelul acestui metal in zona respectiva era variat de la o femeie la alta. Specialistii nu au putut demonstra clar sursa de provenienta a metalului, insa au banuit ca doar deodorantele si antiperspirantele au acest efect.

Antiperspirantele nu lasa toxinele sa fie eliminate din organism in zona de la subsuoara. Deoarece corpul nu scapa de toxine, nu poate decat sa le gazduiasca in continuare. Ghinionul e ca acele toxine sunt depozitate tot in zona sanului, in ganglionii limfatici situati la nivelul axilei.

*********

Desigur ca exista si sute de articole in care medici sau dermatologi -- platiti sau nu de compannii cosmetice -- spun ca nu e totusi stabilit oficial ca aluminiul si parabenii (conservanti chimici foarte toxici care se gasesc in majoritatatea covarsitoare a produselor cosmetice - creme, sapunuri, sampoane, deodorante) produc cancer.
Cert e ca sunt otravuri pe care le folosim cu generozitate. Si limpede ca frecventa cancerului la san e mare in tarile dezvoltate unde lumea alearga si deci transpira, in consecinta foloseste des antiperspirantul.

Desigur ca traim intr-o lume in care aproape totul e toxic. De la aer si apa la alimente. Probabil ca deja e aproape imposibil sa eviti toate otravurile. Chiar daca traiesti la tara si mananci numai din gradina, faci paine din faina boabelor de pe tarlaua ta, nu cumperi nimic de la magazin, renunti la zahar, unt, ulei si orice produse rafinate, tot ar trebui sa ai destui bani sa iti permiti un sampon, un detergent de vase sau de rufe ecologic, si asa mai departe...
Dar totusi, cred ca se poate gasi un echilibru. Exista pericole de care ne putem feri. Exista otravuri pe care le putem ocoli, pastrandu-ne sanatatea trupului si a mintii. Revin cu deodorante fara aluminiu si parabeni, descoperite de mine:)

Prietenie



Acum o vreme am inteles - ca revelatie - ca nu pot lega o prietenie adevarata decat cu cineva aflat pe calea credintei. Logic cumva: nu ma pot lega esential decat de cineva cu care impart ceva atat de esential ca dorinta de mantuire. Asa mi-am explicat cum ani la rand nu am depasit bariera amicitiei cu oameni alaturi de care mi-am petrecut mult timp, dar care traiau in afara Bisericii.
Mi s-a parut o concluzie "oarecum definitiva":) Ca ce ar mai fi putut sa se schimbe? - gandeam.
Apoi am cunoscut un om de care teoretic m-as fi putut apropia caci impartaseam incercari si nelinisti duhovnicesti... nu zic identice, da macar similare. Aveam o dorinta comuna: mantuirea. Dar fiecare pas inspre acel om a fost o confirmare ca nimic nu ne leaga. Si, mai mult, ca nu aprob nici admir nimic din acel caracter uman.
Intre altele, lipsa delicatetii acestui crestin imi strange si acum stomacul. Si stiu ca nu vreau sa am de-a face cu astfel de oameni.
A urmat apropierea de alte persoane. O crestina practicanta m-a ajutat sa inteleg cum NU vreau sa fiu, cum NU vreau sa comunic, cum NU vreau sa relationez. Iar o persoana necrestina m-a invatat ce inseamna de fapt rabdare si empatie in prietenie. Empatie de care aveam nevoie in niste momente dificile si pe care nu am primit-o din alta parte.
Ce am invatat eu si recomand si la altii:
- sa nu impartim oamenii in "buni" si "ingrozitori" (vorba cuiva...)
- sa nu pretindem ca dorinta de a fi credinciosi ne face automat buni. Avem inca fiecare multe de invatat de la fiecare dintre cei care ne ies in cale. Mai ales de la cei potential "ingrozitori"
- sa nu uitam totusi ca porunca nu e "iubeste pe cel credincios" ci "iubeste-ti aproapele". Aproapele credincios (bineplacut ori ba) si aproapele necredincios (aidoma). Surpriza e, uneori, tocmai ca un "aproape necredincios" te va iubi mai mult decat cel care (iti) e credincios. Acesta din urma poate crede uneori ca nu e nevoie sa mai dovedeasca nimic, ca e destul ca te pomeneste in rugaciune, ca nu mai e dator sa faca si faptele iubirii.
Eu cred ca faptele prieteniei si ale iubirii sustin prietenia si iubirea. Asa cum faptele credintei sustin credinta.
Si mai cred ca e atat de important sa invatam sa comunicam. Cu noi insine, cu ceilalti si cu Domnul. Asta e fundamental. Si poate cel mai greu. De cate ori nu stam in fata unui prieten si nu simtim cand il doare si mai ales ce.
Delicate si complicate treburi, nu? Dar de luat in seama - zic - macar din cand in gand;)

Exista un cusur de care nu scapa nici un om din lumea aceasta; pe care oricine il uraste cand il observa la altcineva; si de care mai nimeni, in afara de unii crestini, nu crede ca se face el insusi vinovat.
Am auzit oameni care recunosc ca sunt tafnosi, sau ca nu pot rezista ispitei femeilor sau bauturii, sau chiar ca sunt lasi. Nu cred ca am auzit pe unul care nu-i crestin recunoscandu-si cusurul de care vreau sa vorbesc. Nici un defect nu-l face mai neplacut pe un om si, in acelasi timp, nu este nici un altul pe care sa ni-l trecem mai usor cu vederea. Si cu cat cusurul propriu este mai dezvoltat in noi, cu atat el ne supara mai mult cand se manifesta la altii.



Da, mandria. Descrisa intr-un fragment de Clive Staples Lewis -- si preluata de ortodox.ro. Mi-a placut abordarea, asa ca postez si eu fragmentul. Stim ca necrestii nu recunosc mandria ca pacat si, deci, nu lupta impotriva ei. Ma adresez, asadar, mie si fratilor mei crestini -- cred ca multe dintre problemele noaste ale crestinilor (mai ales cele de comunicare), s-ar lamuri daca am renunta la mandrie. Relatiile noastre ar fi adevarate daca am cunoaste ca mandria le roade. Nevoia de a avea dreptate, taria argumentelor, dorinta de convinge si, daca nu, macar de a avea ultimul cuvant -- le-am intalnit de-a lungul vietii parca mai degraba la crestini (foarte) practicanti, decat la cei pe care unii dintre noi ii numim cu mai multa sau mai putina mandrie laici. Recunosc mandria la ceilalti pentru ca exista si in mine. Si mi se "ciocnesc" ideile cel mai adesea atunci cand mandria mea "se ciocneste" (cu insistenta, uneori) de mandria foarte-aproapelui meu.

"Viciul esential, raul extrem, este trufia. Lipsa de castitate, mania, lacomia, betia si altele de felul acesta sunt doar maruntisuri in comparatie cu trufia: diavolul a devenit diavol prin trufie.
Trufia conduce la toate celelalte vicii: este starea de spirit total potrivnica lui Dumnezeu. Va pare exagerat? Daca da, mai ganditi-va.
Omul detesta cu atat mai mult mandria altora cu cat este el insusi mai trufas. De fapt, daca vreti sa aflati cat sunteti de mandri, cel mai simplu este sa va puneti intrebarea urmatoare: "cat de mult imi displace cand alti oameni imi dau peste nas, sau nu ma baga in seama, sau se baga peste mine, sau ma iau de sus, sau fac pe grozavii?"
Problema este ca mandria fiecaruia se afla in intrecere cu mandria tuturor celorlalti. Sunt atat de suparat ca altcineva se afla in centrul atentiei tocmai pentru ca as fi vrut sa fiu eu in centrul atentiei. Doi concurenti nu se inteleg niciodata.
Alte vicii ii pot uneori alatura pe oameni: intre betivani sau desfranati se pot dezvolta prietenia, hazul, solidaritatea. Dar mandria inseamna totdeauna dusmanie - ea este dusmanie. Si nu numai dusmanie intre oameni, ci dusmanie intre oameni si Dumnezeu.
Atata timp cat esti mandru, nu-l poti cunoaste pe Dumnezeu. De aici se ridica o teribila intrebare. Cum se poate ca oameni care sunt evident rosi de mandrie sa poata spune ca ei cred in Dumnezeu si sa aiba impresia ca sunt foarte religiosi? Ma tem ca asta inseamna ca ei se inchina unui Dumnezeu imaginar.
Oricare dintre noi poate cadea in orice clipa in aceasta capcana fatala. Din fericire, exista un test. Ori de cate ori ni se pare ca viata noastra religioasa ne face sa credem ca suntem buni - si, mai ales, mai buni decat altii - putem fi siguri ca am fost manipulati, nu de catre Dumnezeu, ci de catre diavol. Inainte de a parasi acest subiect trebuie sa va previn impotriva unor greseli de interpretare:
1. Placerea de a fi laudat nu este acelasi lucru cu mandria

Copilul care este laudat pentru ca a invatat bine, femeia a carei frumusete este laudata de iubitul ei, sufletul mantuit caruia Hristos ii spune "ai facut ce trebuia" sunt multumiti si chiar trebuie sa fie multumiti. Pentru ca placerea aceasta nu provine din iubirea de sine, ci din faptul ca multumesti pe cineva pe care ai vrut - pe buna dreptate - sa-l multumesti.
"Necazurile" incep atunci cand treci de la gandul "l-am multumit, totul e-n regula" la gandul "ce persoana grozava sunt eu pentru ca am facut asa ceva". Mandria adevarata, neagra, diabolica, apare atunci cand ii dispretuiesti atat de mult pe ceilalti incat nici nu-ti mai pasa de ceea ce gandesc ei despre tine.

2. A fi mandru de ceva sau de cineva

Se zice ca un om se "mandreste" cu fiul sau, cu tatal sau, cu scoala sa ori cu regimentul sau si se poate pune intrebarea daca acest fel de "mandrie" este un pacat. Eu cred ca acest lucru depinde de ceea ce intelegem exact prin "a fi mandru de ceva sau de cineva".
Foarte des, prin expresia "a se mandri cu" se intelege "a admira din toata inima" ceva sau pe cineva. O asemenea admiratie este, evident, foarte departe de a fi un pacat. Dar ar putea insemna, uneori, ca persoana respectiva se umfla in pene pentru ca tatal sau este o personalitate distinsa sau pentru ca apartine unui regiment faimos. E limpede ca ar fi un pacat; dar chiar asa fiind, e mai bine decat sa se mandreasca pur si simplu cu sine insusi.
Iubind si admirand orice altceva decat pe tine insuti, te departezi cu un pas de prabusirea sufleteasca totala, desi nu poti fi perfect sanatos atata timp cat iubesti sau admiri ceva sau pe cineva mai mult decat pe Dumnezeu.

3. De ce interzice Dumnezeu mandria ?

Nu trebuie sa ne inchipuim ca Dumnezeu interzice mandria pentru ca-L jigneste sau ca ne cere umilinta ca pe o datorie fata de demnitatea Lui - ca si cum Dumnezeu insusi ar fi mandru. Nu-l preocupa catusi de putin demnitatea lui.
Problema este ca Dumnezeu vrea sa-l cunosti, ca vrea sa ti se daruiasca. Si ca tu te afli intr-o asemenea pozitie fata de el incat, daca intri intr-adevar in legatura cu el, nu poti fi altfel decat umil - fericit in umilinta ta, simtind nemarginita usurare de a fi scapat in fine de toate prostiile acelea cu demnitatea ta, care te-au facut toata viata nelinistit si nefericit. El incearca sa ne faca umili ca sa putem lepada masca si costumatia absurda, urata, pe care am imbracat-o si in care umblam tantosi ca niste mici idioti ce suntem.
As fi dorit ca eu insumi sa fi ajuns mai departe cu umilinta; atunci v-as fi putut, probabil, spune mai mult despre usurarea si confortul pe care-l aduce lepadarea costumului de carnaval - iesirea dintr-un "eu" fals, cu toate ifosele sale, cu toate pozele si afectarile sale: "m-ati vazut? Asa-i ca sunt grozav?" Apropierea de aceasta stare, chiar si pentru o clipa, te face sa te simti ca un om care bea un pahar cu apa rece in timp ce traverseaza desertul.

4. Cum este cel cu adevarat umil ?

Sa nu va inchipuiti ca daca veti intalni un om intr-adevar umil, el va semana cu cei carora multa lume din zilele noastre le spune "umili". Omul cu adevarat umil nu va fi o persoana lingusitoare si mieroasa, care-ti tot spune ca nu valoreaza nimic. El ti se va infatisa, probabil, ca un tip optimist si inteligent care este cu adevarat interesat de ceea ce tu ii spui lui. Daca nu-ti va placea omul acesta inseamna ca esti cam invidios pentru ca el se bucura atat de usor de viata. El nici nu se va gandi la umilinta si nu se va gandi deloc la sine insusi.
Daca cineva ar vrea sa dobandeasca umilinta, cred ca as putea sa-i arat care este primul pas. Primul pas este sa-si dea seama ca este mandru. Este chiar un pas foarte mare; si in orice caz nimic nu se poate face inainte de pasul acesta. Daca crezi despre tine ca nu esti ingamfat, inseamna, de fapt, ca esti foarte ingamfat."
(Clive Staples Lewis)

Postări mai noi Postări mai vechi Pagina de pornire