Blogger Template by Blogcrowds

Cel mai mare pacat

Exista un cusur de care nu scapa nici un om din lumea aceasta; pe care oricine il uraste cand il observa la altcineva; si de care mai nimeni, in afara de unii crestini, nu crede ca se face el insusi vinovat.
Am auzit oameni care recunosc ca sunt tafnosi, sau ca nu pot rezista ispitei femeilor sau bauturii, sau chiar ca sunt lasi. Nu cred ca am auzit pe unul care nu-i crestin recunoscandu-si cusurul de care vreau sa vorbesc. Nici un defect nu-l face mai neplacut pe un om si, in acelasi timp, nu este nici un altul pe care sa ni-l trecem mai usor cu vederea. Si cu cat cusurul propriu este mai dezvoltat in noi, cu atat el ne supara mai mult cand se manifesta la altii.



Da, mandria. Descrisa intr-un fragment de Clive Staples Lewis -- si preluata de ortodox.ro. Mi-a placut abordarea, asa ca postez si eu fragmentul. Stim ca necrestii nu recunosc mandria ca pacat si, deci, nu lupta impotriva ei. Ma adresez, asadar, mie si fratilor mei crestini -- cred ca multe dintre problemele noaste ale crestinilor (mai ales cele de comunicare), s-ar lamuri daca am renunta la mandrie. Relatiile noastre ar fi adevarate daca am cunoaste ca mandria le roade. Nevoia de a avea dreptate, taria argumentelor, dorinta de convinge si, daca nu, macar de a avea ultimul cuvant -- le-am intalnit de-a lungul vietii parca mai degraba la crestini (foarte) practicanti, decat la cei pe care unii dintre noi ii numim cu mai multa sau mai putina mandrie laici. Recunosc mandria la ceilalti pentru ca exista si in mine. Si mi se "ciocnesc" ideile cel mai adesea atunci cand mandria mea "se ciocneste" (cu insistenta, uneori) de mandria foarte-aproapelui meu.

"Viciul esential, raul extrem, este trufia. Lipsa de castitate, mania, lacomia, betia si altele de felul acesta sunt doar maruntisuri in comparatie cu trufia: diavolul a devenit diavol prin trufie.
Trufia conduce la toate celelalte vicii: este starea de spirit total potrivnica lui Dumnezeu. Va pare exagerat? Daca da, mai ganditi-va.
Omul detesta cu atat mai mult mandria altora cu cat este el insusi mai trufas. De fapt, daca vreti sa aflati cat sunteti de mandri, cel mai simplu este sa va puneti intrebarea urmatoare: "cat de mult imi displace cand alti oameni imi dau peste nas, sau nu ma baga in seama, sau se baga peste mine, sau ma iau de sus, sau fac pe grozavii?"
Problema este ca mandria fiecaruia se afla in intrecere cu mandria tuturor celorlalti. Sunt atat de suparat ca altcineva se afla in centrul atentiei tocmai pentru ca as fi vrut sa fiu eu in centrul atentiei. Doi concurenti nu se inteleg niciodata.
Alte vicii ii pot uneori alatura pe oameni: intre betivani sau desfranati se pot dezvolta prietenia, hazul, solidaritatea. Dar mandria inseamna totdeauna dusmanie - ea este dusmanie. Si nu numai dusmanie intre oameni, ci dusmanie intre oameni si Dumnezeu.
Atata timp cat esti mandru, nu-l poti cunoaste pe Dumnezeu. De aici se ridica o teribila intrebare. Cum se poate ca oameni care sunt evident rosi de mandrie sa poata spune ca ei cred in Dumnezeu si sa aiba impresia ca sunt foarte religiosi? Ma tem ca asta inseamna ca ei se inchina unui Dumnezeu imaginar.
Oricare dintre noi poate cadea in orice clipa in aceasta capcana fatala. Din fericire, exista un test. Ori de cate ori ni se pare ca viata noastra religioasa ne face sa credem ca suntem buni - si, mai ales, mai buni decat altii - putem fi siguri ca am fost manipulati, nu de catre Dumnezeu, ci de catre diavol. Inainte de a parasi acest subiect trebuie sa va previn impotriva unor greseli de interpretare:
1. Placerea de a fi laudat nu este acelasi lucru cu mandria

Copilul care este laudat pentru ca a invatat bine, femeia a carei frumusete este laudata de iubitul ei, sufletul mantuit caruia Hristos ii spune "ai facut ce trebuia" sunt multumiti si chiar trebuie sa fie multumiti. Pentru ca placerea aceasta nu provine din iubirea de sine, ci din faptul ca multumesti pe cineva pe care ai vrut - pe buna dreptate - sa-l multumesti.
"Necazurile" incep atunci cand treci de la gandul "l-am multumit, totul e-n regula" la gandul "ce persoana grozava sunt eu pentru ca am facut asa ceva". Mandria adevarata, neagra, diabolica, apare atunci cand ii dispretuiesti atat de mult pe ceilalti incat nici nu-ti mai pasa de ceea ce gandesc ei despre tine.

2. A fi mandru de ceva sau de cineva

Se zice ca un om se "mandreste" cu fiul sau, cu tatal sau, cu scoala sa ori cu regimentul sau si se poate pune intrebarea daca acest fel de "mandrie" este un pacat. Eu cred ca acest lucru depinde de ceea ce intelegem exact prin "a fi mandru de ceva sau de cineva".
Foarte des, prin expresia "a se mandri cu" se intelege "a admira din toata inima" ceva sau pe cineva. O asemenea admiratie este, evident, foarte departe de a fi un pacat. Dar ar putea insemna, uneori, ca persoana respectiva se umfla in pene pentru ca tatal sau este o personalitate distinsa sau pentru ca apartine unui regiment faimos. E limpede ca ar fi un pacat; dar chiar asa fiind, e mai bine decat sa se mandreasca pur si simplu cu sine insusi.
Iubind si admirand orice altceva decat pe tine insuti, te departezi cu un pas de prabusirea sufleteasca totala, desi nu poti fi perfect sanatos atata timp cat iubesti sau admiri ceva sau pe cineva mai mult decat pe Dumnezeu.

3. De ce interzice Dumnezeu mandria ?

Nu trebuie sa ne inchipuim ca Dumnezeu interzice mandria pentru ca-L jigneste sau ca ne cere umilinta ca pe o datorie fata de demnitatea Lui - ca si cum Dumnezeu insusi ar fi mandru. Nu-l preocupa catusi de putin demnitatea lui.
Problema este ca Dumnezeu vrea sa-l cunosti, ca vrea sa ti se daruiasca. Si ca tu te afli intr-o asemenea pozitie fata de el incat, daca intri intr-adevar in legatura cu el, nu poti fi altfel decat umil - fericit in umilinta ta, simtind nemarginita usurare de a fi scapat in fine de toate prostiile acelea cu demnitatea ta, care te-au facut toata viata nelinistit si nefericit. El incearca sa ne faca umili ca sa putem lepada masca si costumatia absurda, urata, pe care am imbracat-o si in care umblam tantosi ca niste mici idioti ce suntem.
As fi dorit ca eu insumi sa fi ajuns mai departe cu umilinta; atunci v-as fi putut, probabil, spune mai mult despre usurarea si confortul pe care-l aduce lepadarea costumului de carnaval - iesirea dintr-un "eu" fals, cu toate ifosele sale, cu toate pozele si afectarile sale: "m-ati vazut? Asa-i ca sunt grozav?" Apropierea de aceasta stare, chiar si pentru o clipa, te face sa te simti ca un om care bea un pahar cu apa rece in timp ce traverseaza desertul.

4. Cum este cel cu adevarat umil ?

Sa nu va inchipuiti ca daca veti intalni un om intr-adevar umil, el va semana cu cei carora multa lume din zilele noastre le spune "umili". Omul cu adevarat umil nu va fi o persoana lingusitoare si mieroasa, care-ti tot spune ca nu valoreaza nimic. El ti se va infatisa, probabil, ca un tip optimist si inteligent care este cu adevarat interesat de ceea ce tu ii spui lui. Daca nu-ti va placea omul acesta inseamna ca esti cam invidios pentru ca el se bucura atat de usor de viata. El nici nu se va gandi la umilinta si nu se va gandi deloc la sine insusi.
Daca cineva ar vrea sa dobandeasca umilinta, cred ca as putea sa-i arat care este primul pas. Primul pas este sa-si dea seama ca este mandru. Este chiar un pas foarte mare; si in orice caz nimic nu se poate face inainte de pasul acesta. Daca crezi despre tine ca nu esti ingamfat, inseamna, de fapt, ca esti foarte ingamfat."
(Clive Staples Lewis)

3 comentarii:

Draga Ioana, am citit postarea despre mandrie si la fraza "doi concurenti nu se vor intelege niciodata" mi-am adus aminte o intamplare draguta. In urma cu cateva zile, faceam la pranz concurs cu nepotu-mio (de 4 ani si ceva), sa vedem care termina primul de mancat. Si a castigat el, la care eu am mimat plansul, durerea ca pierdusem. Si atunci el, cu un fel de sinceritate si duiosie pe care parca numai un suflet de copil o poate incapea a zis: "Imi pare rau ca ai pierdut tu". La care eu nu am putut raspunde decat: "Iar eu ma bucur ca ai castigat tu!". Nici nu puteam spune altceva unui castigator atat de dulce si neorgolios :). Si am conchis, cu voce tare, ca doi concurenti pot ramane foarte buni prieteni si ca concursurile pot fi pline de un adevarat spirit fair-play:)
Te pup, Ami

6 iulie 2008, 12:23  

Ce frumos! Asa e, daca nu e la mijloc si mandrie, se poate si altfel. Dar daca ar fi fost o competitie adevarata nu doar simulata, iar Matteo ar fi fost mandru ca a castigat ar fi putut sa nu remarce "durerea" ta. Tu, la randu-ti, daca ai fi fost cu adevarat ranita in orgoliu ca ai pierdut, ai fi putut sa nu primesti "consolarea" invingatorului. S-ar fi verificat teoria articolului. Dar, iata, delicatetea sufletelor curate ne arata ca doi concurenti pot fi buni prieteni, cu esentiala conditie sa nu fie orgolii la mijloc, cum bine zici. Te pup si multmesc pentru exemplul asta fain;)

7 iulie 2008, 00:55  

Chiar azi cand m-am ratacit prin bucatica ta de lume imi spunea baiatul meu cel mare ca lui, de fiecare data dupa ce critica pe cineva (belea, ne copiaza si cu relele), i se face mila de cel criticat si vrea sa planga...

si chiar o face cateodata, ultima de care imi amintesc a fost cand bunicul lui i-a spus ca este doar incepator la limba engleza :)

4 august 2008, 04:50  

Postare mai nouă Postare mai veche Pagina de pornire