Gândeşte frumos!

Acum o vreme am inteles - ca revelatie - ca nu pot lega o prietenie adevarata decat cu cineva aflat pe calea credintei. Logic cumva: nu ma pot lega esential decat de cineva cu care impart ceva atat de esential ca dorinta de mantuire. Asa mi-am explicat cum ani la rand nu am depasit bariera amicitiei cu oameni alaturi de care mi-am petrecut mult timp, dar care traiau in afara Bisericii.
Mi s-a parut o concluzie "oarecum definitiva":) Ca ce ar mai fi putut sa se schimbe? - gandeam.
Apoi am cunoscut un om de care teoretic m-as fi putut apropia caci impartaseam incercari si nelinisti duhovnicesti... nu zic identice, da macar similare. Aveam o dorinta comuna: mantuirea. Dar fiecare pas inspre acel om a fost o confirmare ca nimic nu ne leaga. Si, mai mult, ca nu aprob nici admir nimic din acel caracter uman.
Intre altele, lipsa delicatetii acestui crestin imi strange si acum stomacul. Si stiu ca nu vreau sa am de-a face cu astfel de oameni.
A urmat apropierea de alte persoane. O crestina practicanta m-a ajutat sa inteleg cum NU vreau sa fiu, cum NU vreau sa comunic, cum NU vreau sa relationez. Iar o persoana necrestina m-a invatat ce inseamna de fapt rabdare si empatie in prietenie. Empatie de care aveam nevoie in niste momente dificile si pe care nu am primit-o din alta parte.
Ce am invatat eu si recomand si la altii:
- sa nu impartim oamenii in "buni" si "ingrozitori" (vorba cuiva...)
- sa nu pretindem ca dorinta de a fi credinciosi ne face automat buni. Avem inca fiecare multe de invatat de la fiecare dintre cei care ne ies in cale. Mai ales de la cei potential "ingrozitori"
- sa nu uitam totusi ca porunca nu e "iubeste pe cel credincios" ci "iubeste-ti aproapele". Aproapele credincios (bineplacut ori ba) si aproapele necredincios (aidoma). Surpriza e, uneori, tocmai ca un "aproape necredincios" te va iubi mai mult decat cel care (iti) e credincios. Acesta din urma poate crede uneori ca nu e nevoie sa mai dovedeasca nimic, ca e destul ca te pomeneste in rugaciune, ca nu mai e dator sa faca si faptele iubirii.
Eu cred ca faptele prieteniei si ale iubirii sustin prietenia si iubirea. Asa cum faptele credintei sustin credinta.
Si mai cred ca e atat de important sa invatam sa comunicam. Cu noi insine, cu ceilalti si cu Domnul. Asta e fundamental. Si poate cel mai greu. De cate ori nu stam in fata unui prieten si nu simtim cand il doare si mai ales ce.
Delicate si complicate treburi, nu? Dar de luat in seama - zic - macar din cand in gand;)