Blogger Template by Blogcrowds


De curand, cineva m-a intrebat care cred eu ca e fundamentul casatoriei crestine: clasica indragostire ori mai curand cumpatata ratiune?

Adica un crestin care isi cauta o sotie pentru vesnicie, in Hristos, ce trebuie sa astepte? Sa se indragosteasca? Sa se indragosteasca de o fata care sa traiasca in acelasi duh de credinta si bucurie cu el? Sau e destul sa caute o fata care sa aiba toate premisele unei viitoare crestine sotii - alaturi de care sa invete, impreuna, adevarata iubire?
Eu, de fapt eu ce astept cand imi doresc sa nu ma ia de mana decat de va fi spre a ne mantui impreuna?

...Mi-am dat seama ca eu nu (mai) cred neaparat în îndrăgostire ca în ceva esenţial. Cred în iubire şi cred că iubirea e complet diferită de îndrăgostire. Cea din urmă e emoţie (cel mai adesea iraţională, pe care nu o poţi explica şi care te poate "trăsni" când te aştepţi mai puţin).
Iar iubirea e dar, e asemănare cu Hristos, pentru că "Dumnezeu e Iubire". Însă iubirea nu e basm, e (împreună) lucrare. E dulce si amara. E sfasietoare si mangaietoare. Iubirea nu e emoţie, e stare a sufletului. Nu vine şi trece, dar nici nu rămâne dacă nu te îngrijeşti de ea, dacă nu te jertfeşti, dacă nu dăruieşti deplin, fără condiţii, fără teamă.

Dar asta nu înseamnă să te îngropi în suferinţă pentru ceea ce ţi-ai fi dorit să fie "subiectul" iubirii tale, pentru că iubirea nu e umilinţă.

Cred că ne e îngăduit să suferim pe urma a ceea ce noi numim iubiri ratate ca să învăţăm până la urmă Iubirea adevărată, spre care tânjim din fire. Suferim ori bajbaim pentru că nu ne învaţă nimeni să iubim. Poate ar fi bine să se predea la scoala despre taina iubirii, să se vorbească mai des despre asta în Biserică. Şi poate ar trebui, noi înşine, fiecare (şi eu sunt prima) să căutam mai mult, să ne rugăm mai mult să aflam răspunsul.

Poate avem nevoie să ne înveţe cineva mai degrabă cum NU se iubeşte decât cum se iubeşte; cum să distingem iubirea de atracţie, cum să nu confundăm iubirea cu teama de singurătate, cu nevoia de apreciere (sau de autoritate), cu nevoia de a intra în "rândul lumii", cum să nu ne mai temem de noi înşine, cum să fim oneşti cu noi şi cu celalalt, cum să nu (mai) acceptam surogate, cum să ne păstram demnitatea - demnitatea umană şi demnitatea duhovnicească.

Cred ca iubirea e temelia casatoriei crestine. Si e asa pentru ca temelia casatoriei crestine e Hristos, iar Hristos e Iubire. Numai ca iubirea nu apare si nici nu dispare singura (ca indragostirea), cum nici Hristos nu apare si dispare decat in masura in care Il primim sau Il alungam. Poate in iubire e mai mult vorba de lucrare decat de indragosteala. Adica nu stiu de ni se poate intampla vreunuia sa iubim la nemurire in afara vointei, de la sine... Dar putem cere putere de la Dumnezeu sa iubimc pana la capat.

Iata ce spunea Maica Siluana unor tineri cu aceleasi (vesnice:) framantari:

"De multe ori, luxul de a se îndrăgosti îi costă forte mult pe oameni! Dar numai dacă se căsătoresc înainte de a trece starea aceea de atracţie iraţională.

De aceea, iubirea începe după ce trece starea de îndrăgostire.
Dar acestă stare ne face atenţi la cineva şi, prin atenţie, descoperim taina persoanei sale. Am cunoscut atâtea victime ale unor “mari iubiri” sfârşite în căsnicii “pasionale”, cu gelozie, bătăi, jigniri, umiliri, încât vă recomand ca atunci când vă permiteţi luxul de care vorbiţi, să vă rugaţi mult, să culegeţi informaţii despre Făt Frumos, sau Ileana Cosânzeana şi să aveţi răbdare.
Nu cred că e o soluţie să vă căsătoriţi fără a vă iubi! Dar merită să fii atent(ă) la omul pe care poate nu-l vezi pentru că nu seamănă cu “prototipul”!"


In alta parte, tot Maica, zicea asa:

"Indrăgosteala aceasta este o efervescenţă a psihicului – emoţii, sentimente, idealuri, gânduri, vise, toate astea ţin de psihismul nostru, dar n-are nici o legătură cu duhul nostru – duhul nostru, care vrea pacea, care vrea mântuirea, care vrea iubirea de vrăjmaşi, care vrea să se sfinţească. N-are, şi nici nu poţi să-i spui unui tânăr înfierbântat de dragoste, despre asta, atunci. Dar va veni vremea când el o să spună: „Vai de mine! Dar minunea mea nu mai e minune!” Şi atunci trebuie să-i spui: „Uite, ai primit har, la cununie, să descoperi minunea lui Dumnezeu, nu minunea ta! Că minunea ta era proiectată, era construită, era rezultatul efervescenţei hormonale şi imaginative”, nu? Că suntem oameni plini de creativitate în toate domeniile sufletului nostru, în toate puterile lui."

In tot cazul, se cade sa consemnez ca eu inca mai caut sa deslusesc mestesugul adevaratei iubiri si-al bucuriei in Hristos.

Poate ma ajutati, rogu-va, sa implinim o concluzie.
Care credeti sa fie temelia casatoriei crestine? Indragostire, ratiune... drepta socoteala?

6 comentarii:

Mult mi-a placut ce ai scris si cum ai scris.Asa este. Iar raspunsurile la intrebarile tale...greu, dar parintele Rafail Noica are un raspuns asa, ca pentru fiecare va fi altfel, adica intr-un fel unic, dupa cum si fiecare persoana umana este unica,sigur ca in contextul unei singure mantuiri... Domnul sa va ajute pe toti sa gasiti iubirea adevarata si sa o pastrati, inmultind-o, spre mantuire...

18 decembrie 2008 la 13:17  

Pentru mine a contat iubirea...de Hristos. A fost ca un criteriu de excludere, sa zic asa. N-am fost chiar atat de rationala, dar acum imi permit sa conceptualizez putin. Si nu m-am indragostit de el pana ce nu l-am iubit..e cam ce zice si Maica, putin invers. N-am dat frau liber emotiilor covarsitoare pana ce n-am vazut chipul lui Hristos in el, pana cand sufletele noastre n-au rezonat.
Iar in Taina cununiei traita constient totul devine nou, curat dupa fiecare "iarta-ma".

19 decembrie 2008 la 05:41  

la mine au venit cam amandoua deodata, si indragostirea, si iubirea. Adica a fost un dar, parca mi-a zis cineva :"ia-l si indragosteste-e de el pt ca pe el il vei iubi de-acum!" Si asa a fost. ma indragosteam pe zi ce trecea si stiam ca el va fi. Taina cununiei?! ... ceva de nespus, de patruns cu mintea, cu vorbele..
Iubirea inca se lucreaza, dar mai am si acum momente de ... indragosteala, cand imi zboara fluturii in stomac la gandul ca vine acasa. Si e minunat asa. Dau slava lui Dumnezeu si pt aceste momente, si pt iubirea ce ne tine impreuna de vreo 9 ani.

20 decembrie 2008 la 12:52  

Acest comentariu a fost eliminat de autor.

27 octombrie 2009 la 01:32  

De curind lam cunoscut pe el....si ma facut sa simt ceva in piet,un fior atunci cind imi vorbeste, atunci cind il ascult vorbind atitea vorbe frumoase despre Dumnezeu, despre faptul ca isi doreste sa fim o familie intr-u Hristos, sa fim toata viata impreuna si sa avem multi copii pe care sai crestem in credinta.Asta mi-am dorit cel mai mult,am rivnit catre asta si anume sa am parte de o casatorie crestina pentru ca stiam si stiu ca astfel voi merge spre mintuire.Acum mie frica de ceva...mie frica sa nu-l pierd, poate ca nu sunt suficient de buna pentru el, ma gindesc uneori ca ar fi prea minunat sa am parte in viata mea de asa ceva,de o casatorie crestina pentru ca stiu ca sunt o pacatoasa in fata Domnului si nu merit atita dragoste si binecuvintare din partea lui insa am invata despre credinta si sper ca ea sa ma mintuiasca iar impreuna cu cel pe care simt ca incep sal iubesc sa cintam cintarea de biruinta lui Dumnezeu Aliluia!

16 iulie 2010 la 02:21  

Da, minunata intotdeauna iubirea. Grija mare sa nu se transforme intr-o dependenta de celalalt. Iubiti-va frumos si pune-le pe toate inaintea Domnului. Si fii convinsa ca le va randui cum e mai bine pentu tine.

16 iulie 2010 la 23:11  

Postare mai nouă Postare mai veche Pagina de pornire